minunată înnoire
Acum o zi
luni, 29 iunie 2009
sâmbătă, 27 iunie 2009
luni, 22 iunie 2009
Cine suntem noi? Despre identitate la Duminica Sfintilor Romani
Cred ca aceasta intrebare ar trebui pusa din ce in ce mai des in aceste timpuri si in aceasta lume in care se propovaduieste o disipare a identitatii nationale, o contopire a caracterului national , cu specificul lui, in noua identitate globalista creata ca surogat , ca substituent specificitatii proprii fiecarei natii in parte, creata pe noi coordonate si noi sisteme de valori si de evaluare din care sunt indepartate sau cel mult pastrate, ca elemente cu caracter muzeal,valorile si elementele nationale. Noua oranduire vine cu o noua identitate asupra careia sunt aplicate noi principii morale, sociale, institutionale cautand sa modifice structura ADN-ului national printr-o inginerie genetica si sa creeze un ADN mutant, care sa dezvolte o noua unica natie, ce va corespunde noilor randuieli.
In acest context se pune firesc intrebarea cine suntem noi, pentru ca, niciodata uitand, sa putem sa ne afirmam identitatea noastra si sa pastram si sa sporim in valorile pentru care atatea generatii s-au nevoit, pana la jertfa chiar.
Atunci cand vorbim despre nasterea identitatii nationale romanesti vorbim implicit de Hristos, de sfintenie, de Evanghelie. Si asta pentru ca momentul nasterii acestei
natii se identifica cu cel al marturisirii lui Hristos, cu cel al crestinarii ei.
Neamul romanesc s-a nascut sub pronia lui Dumnezeu( fara a trece intr-un fundalism national spun aceasta) caci martorul acestei geneze este Apostolul cel dintai chemat, Sfantul Andrei, care prin lucrarea sa,va sadi in ADN-ul identitatii romanesti Cuvantul Intrupat, pe Hristos Mantuitorul lumii.
Urmatori acestei lucrari de creionare a trasaturilor nationale sunt Bretanion episcopul, Montanus preotul si sotia sa Maxima, Sfintii Muc. Epictet si Astion, Ermil si Stratonic, Sf.Teotim episcopul Tomisului, Sf. Muc. de la Niculitel ,Zotic, Atal, Filip si Camasie si multi altii care dintru inceputuri s-au aratat a fi temelie de piatra pe care s-a zidit acest neam.
Cine suntem noi?
Suntem aceia pentru care ortodoxia este cale dar si scop vierii noastre nationale, suntem aceia pentru care Hristos este Domn si Stapan al nostru si pentru Care am adus jertfa sangeroasa si smerita, luptand a ne pastra aceasta identitate ortodoxa. Identitatea noastra se defineste prin sangele si jertfa unui Sf.Mc.Ioan cel Nou de la Suceava pentru care iubirea si dorirea lui Hristos au fost marturisite prin chinuri si prin moarte, prin jertfa unui domnitor Brancovan Constantin, cel care dimpreuna cu fiii sai, Constantin,Stefan, Radu, Matei si cu bunul sfetnic Ianache, au dipretuit bogatia lumii fara de Hristos imbratisand moartea cea datatoare de viata intru Hristos.Identiatea noastra este marturisita de lacasurile si altarele zidite de unsii tarii acesteia, care au adus slava lui Dumnezeu pentru multa Sa purtare de grija. Ce ar fi Moldova fara manastirile si bisericile Sfantului Voievod Stefan cel Mare, Muntenia fara ctitoriile brancovene si ale altor domnitori plini de evlavie si frica de Dumnezeu? Ce ar fi Ardealul si neamul romanesc fara jertfa Ierarhilor Marturisitori Ilie Iorest si Sava,mitropolitii Transilvaniei, Sf.Ier. Iosif din Maramures, Sf.Ier.Iosif de la Partos,ale Cuviosilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, ale Preotilor Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, ale Mucenicilor Nasaudeni Atanasie Todoran,Vasile din Mocod,Grigorie din Zagra si Vasile din Telciu care au luptat,suferit si murit pentru tara si pentru dreapta credinta ortodoxa. Uitam prea repede si inlocuim prea usor reperele evolutive ale identitatii noastre cu valori noi, europene,zidite pe drepturile si libertatile omului, gandite,implementate,propovaduite si acerb promovate de cei care l-au scos pe Dumnezeu din viata lor, din gandirea lor din identitatea lor. Deja pentru acestia noi suntem o problema, pe care de rezolvare de altfel daca nu ne vom redescoperi cine suntem, ai Cui suntem si pentru Cine suntem. Acestia, care azi ne doresc atat de tare sa facem parte din familia lor( o ipocrizie care functioneaza si fata de care nu reactionam, caci familia pe care ei ne-o propun e desacralizata, lipseste liantul ei, Iubirea Hristica) sunt aceiasi care in trecut s-au lepadat de noi, sau chiar au implintat adanc cutitul in trupul romanesc, sfartecandu-l si batjocorindu-l.
Cine suntem noi?
Suntem un neam de pururea rugatori inaintea lui Hristos, iar aceste lucru este marturisit de pustnicii si cuviosii si cuvioasele padurilor si pesterilor pamantului acestuia. Suntem ai lui Ioan Iacob de la Hozeva, ai lui Antonie de la Iezerul Valcea, ai Teodorei de la Sihla, ai lui Daniil Sihastrul, ai lui Onufrie de la Vorona si ai lui Calinic si Gheorghe de la Cernica, ai lui Vasile de la Poiana Marului,ai lui Ghelasie de la Ramet, ai lui Leontie de la Radauti, ai lui Gherman din Dobrogea si ai atator multor alti sfinti ce si astazi se nevoiesc si pustnicesc pentru neamul acesta.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am luptat cu ideologii atee,care pentru asta am adus martirii din primele veacuri crestine, aici, in timpurile noastre. Suntem ai lui Gafencu si ai lui Ianolide, ai lui Calciu si ai atator multi alti tineri martiri ce au impanzit si murit in inchisorile comuniste doar pentru ca aveau o vina ce le era scrisa deasupra, precum odinioara Celui pe care si altii L-au rastignit, si anume ca Iubeau: pe Dumnezeu, pe Hristos, pe Maica Sa cea Sfanta, pe Sfinti si Biserica.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am scris prima carte in limba romana in biserica de catre slujitorii altarelor si apoi am tiparit numeroase altele tot in tipografiile manastiresti,care am invatat si ne-am educat intai in scolile de langa manastiri.Dar astazi, cu atatea alternative ale manualelor, cu greu Cazania lui Varlaam isi mai gaseste locul, sau mai este amintita Psaltirea in versuri a lui Dosoftei.
Suntem un neam in care ,asa cum spunea parintele Dumitru Staniloaie, ,,Romanul e puternic cu Doamne ajuta!". Nu-L putem scoate pe Acesta din noi caci si-a pus Pecetea Sa cea Sfanta inlauntru si ne-a pecetluit pe vecie.Puterea noastra sta doar in Dumnezeu. Sa incercam sa ne aducem aminte mereu de aceste lucruri, de identitatea noastra formata pe Hristos in Hristos si cu Hristos, pentru a sta verticali, cu demnitatea duhovniceasca intru smerenia lui Hristsos, in fata noii identitati ce nu va imbogati, ci va saraci pana la pustiire, va goli de substanta identiatea noastra romaneasca.
In acest context se pune firesc intrebarea cine suntem noi, pentru ca, niciodata uitand, sa putem sa ne afirmam identitatea noastra si sa pastram si sa sporim in valorile pentru care atatea generatii s-au nevoit, pana la jertfa chiar.
Atunci cand vorbim despre nasterea identitatii nationale romanesti vorbim implicit de Hristos, de sfintenie, de Evanghelie. Si asta pentru ca momentul nasterii acestei
natii se identifica cu cel al marturisirii lui Hristos, cu cel al crestinarii ei.
Neamul romanesc s-a nascut sub pronia lui Dumnezeu( fara a trece intr-un fundalism national spun aceasta) caci martorul acestei geneze este Apostolul cel dintai chemat, Sfantul Andrei, care prin lucrarea sa,va sadi in ADN-ul identitatii romanesti Cuvantul Intrupat, pe Hristos Mantuitorul lumii.
Urmatori acestei lucrari de creionare a trasaturilor nationale sunt Bretanion episcopul, Montanus preotul si sotia sa Maxima, Sfintii Muc. Epictet si Astion, Ermil si Stratonic, Sf.Teotim episcopul Tomisului, Sf. Muc. de la Niculitel ,Zotic, Atal, Filip si Camasie si multi altii care dintru inceputuri s-au aratat a fi temelie de piatra pe care s-a zidit acest neam.
Cine suntem noi?
Suntem aceia pentru care ortodoxia este cale dar si scop vierii noastre nationale, suntem aceia pentru care Hristos este Domn si Stapan al nostru si pentru Care am adus jertfa sangeroasa si smerita, luptand a ne pastra aceasta identitate ortodoxa. Identitatea noastra se defineste prin sangele si jertfa unui Sf.Mc.Ioan cel Nou de la Suceava pentru care iubirea si dorirea lui Hristos au fost marturisite prin chinuri si prin moarte, prin jertfa unui domnitor Brancovan Constantin, cel care dimpreuna cu fiii sai, Constantin,Stefan, Radu, Matei si cu bunul sfetnic Ianache, au dipretuit bogatia lumii fara de Hristos imbratisand moartea cea datatoare de viata intru Hristos.Identiatea noastra este marturisita de lacasurile si altarele zidite de unsii tarii acesteia, care au adus slava lui Dumnezeu pentru multa Sa purtare de grija. Ce ar fi Moldova fara manastirile si bisericile Sfantului Voievod Stefan cel Mare, Muntenia fara ctitoriile brancovene si ale altor domnitori plini de evlavie si frica de Dumnezeu? Ce ar fi Ardealul si neamul romanesc fara jertfa Ierarhilor Marturisitori Ilie Iorest si Sava,mitropolitii Transilvaniei, Sf.Ier. Iosif din Maramures, Sf.Ier.Iosif de la Partos,ale Cuviosilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, ale Preotilor Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, ale Mucenicilor Nasaudeni Atanasie Todoran,Vasile din Mocod,Grigorie din Zagra si Vasile din Telciu care au luptat,suferit si murit pentru tara si pentru dreapta credinta ortodoxa. Uitam prea repede si inlocuim prea usor reperele evolutive ale identitatii noastre cu valori noi, europene,zidite pe drepturile si libertatile omului, gandite,implementate,propovaduite si acerb promovate de cei care l-au scos pe Dumnezeu din viata lor, din gandirea lor din identitatea lor. Deja pentru acestia noi suntem o problema, pe care de rezolvare de altfel daca nu ne vom redescoperi cine suntem, ai Cui suntem si pentru Cine suntem. Acestia, care azi ne doresc atat de tare sa facem parte din familia lor( o ipocrizie care functioneaza si fata de care nu reactionam, caci familia pe care ei ne-o propun e desacralizata, lipseste liantul ei, Iubirea Hristica) sunt aceiasi care in trecut s-au lepadat de noi, sau chiar au implintat adanc cutitul in trupul romanesc, sfartecandu-l si batjocorindu-l.
Cine suntem noi?
Suntem un neam de pururea rugatori inaintea lui Hristos, iar aceste lucru este marturisit de pustnicii si cuviosii si cuvioasele padurilor si pesterilor pamantului acestuia. Suntem ai lui Ioan Iacob de la Hozeva, ai lui Antonie de la Iezerul Valcea, ai Teodorei de la Sihla, ai lui Daniil Sihastrul, ai lui Onufrie de la Vorona si ai lui Calinic si Gheorghe de la Cernica, ai lui Vasile de la Poiana Marului,ai lui Ghelasie de la Ramet, ai lui Leontie de la Radauti, ai lui Gherman din Dobrogea si ai atator multor alti sfinti ce si astazi se nevoiesc si pustnicesc pentru neamul acesta.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am luptat cu ideologii atee,care pentru asta am adus martirii din primele veacuri crestine, aici, in timpurile noastre. Suntem ai lui Gafencu si ai lui Ianolide, ai lui Calciu si ai atator multi alti tineri martiri ce au impanzit si murit in inchisorile comuniste doar pentru ca aveau o vina ce le era scrisa deasupra, precum odinioara Celui pe care si altii L-au rastignit, si anume ca Iubeau: pe Dumnezeu, pe Hristos, pe Maica Sa cea Sfanta, pe Sfinti si Biserica.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am scris prima carte in limba romana in biserica de catre slujitorii altarelor si apoi am tiparit numeroase altele tot in tipografiile manastiresti,care am invatat si ne-am educat intai in scolile de langa manastiri.Dar astazi, cu atatea alternative ale manualelor, cu greu Cazania lui Varlaam isi mai gaseste locul, sau mai este amintita Psaltirea in versuri a lui Dosoftei.
Suntem un neam in care ,asa cum spunea parintele Dumitru Staniloaie, ,,Romanul e puternic cu Doamne ajuta!". Nu-L putem scoate pe Acesta din noi caci si-a pus Pecetea Sa cea Sfanta inlauntru si ne-a pecetluit pe vecie.Puterea noastra sta doar in Dumnezeu. Sa incercam sa ne aducem aminte mereu de aceste lucruri, de identitatea noastra formata pe Hristos in Hristos si cu Hristos, pentru a sta verticali, cu demnitatea duhovniceasca intru smerenia lui Hristsos, in fata noii identitati ce nu va imbogati, ci va saraci pana la pustiire, va goli de substanta identiatea noastra romaneasca.
duminică, 21 iunie 2009
sâmbătă, 20 iunie 2009
Rugaciunea lui Adam dupa Sfantul Siluan Athonitul
,,Unde esti Tu,Lumina mea? Unde esti Tu, bucuria mea? De ce m-ai lepadat si se chinuie inima mea? De ce te-ai ascuns de mine si se intristeaza sufletul meu?"
,,Cand ai venit in sufletul meu, mi-ai mistuit pacatele. Vino si acum iarasi in sufletul meu si mistuie pacatele mele, care mi Te ascund asa cum norii ascund soarele."
,, Vino si bucura-ma cu venirea Ta!"
,, De ce zabovesti,Doamne? Vezi ca sufletul meu se chinuie si Te cauta cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iata, Tu esti in tot locul, dar sufletul meu nu te vede si, bolnav, Te caut cu intristare."
,, Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata,dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine."
Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul:
,, Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni."
Iar eu am zis:,, Doamne, Tu esti milostiv, sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu".
Si Domnul mi-a raspuns in suflet:
,, Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!"
,,Cand ai venit in sufletul meu, mi-ai mistuit pacatele. Vino si acum iarasi in sufletul meu si mistuie pacatele mele, care mi Te ascund asa cum norii ascund soarele."
,, Vino si bucura-ma cu venirea Ta!"
,, De ce zabovesti,Doamne? Vezi ca sufletul meu se chinuie si Te cauta cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iata, Tu esti in tot locul, dar sufletul meu nu te vede si, bolnav, Te caut cu intristare."
,, Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata,dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine."
Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul:
,, Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni."
Iar eu am zis:,, Doamne, Tu esti milostiv, sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu".
Si Domnul mi-a raspuns in suflet:
,, Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!"
luni, 15 iunie 2009
La Schitul Bradu - Bucuria Pustniciei 1
Pentru cei ce cauta linistea duhovniceasca si taria credintei, Schitul Bradu, izolat de lume intru totul, va va aduce multe bucurii si mangaiere. Atat de multa bucurie si fericire a trairii intru dragoste si insetare dupa Hristos rar veti gasi.Si inca ceva; schitul este popas pentru viitoarele pustnice.Veti intelege voi insiva de veti ajunge acolo de ce.
vineri, 5 iunie 2009
Cuvant de folos al duhovnicului catre fiul sau duhovnicesc
Tanar: Parinte vreau sa vorbesc tuturor despre cum m-a schimbat Dumnezeu si cat de bine este sa poti sa spui ca tu crezi in El .Spuneti-mi este bine ,pot sa fac asta ca nu cumva sa gresesc?
Dhv:Ca sa poti vorbi despre Dumnezeu , ca sa poti marturisi altora despre El trebuie sa-L cunosti.Iara aceasta cunoastere nu vine deplina decat prin traire si participare la El. S-ar putea ca dupa ce vei incepe sa-L patrunzi , sa intelegi ca, pe masura ce inaintezi, de fapt sti atat de putine si nu poti vorbi altora despre Dumnezeu.
Poti avertiza , poti indemna dar este foarte dificil a vorbi despre Dumnezeu, atat timp cat tu nu-L cunosti.
La Sfintii Parinti se intampla si altceva dupa ce sporeau in cunoasterea lui Dumnezeu: din smerenie, nu-L marturiseau ca pe ceva ce L-au castigat ci ca pe Ceva ce intotdeauna Il pierdeau si de Care erau mereu nevrednici.
Tanar: Imi spunea cineva ca nu trebuie sa mai gandesc in termenii acestia care sunt depasiti, dar eu simt ca trebuie sa spun cat de mult schimba Dumnezeu pe om, cat de mult bine da Dumnezeu celor ce-L cauta.Ce sa-i raspund?
Dhv: Am observat si eu ca acel cineva era stapanit de noua libertate tradusa in libertinaj si intr-o independenta absoluta fata de Insusi Absolutul divin.
,,Fiecare crede cum vrea nu dupa sabloane,etc....."E o manifestare a sincretismului religios ce este propovaduit la scara mondiala si care trebuie, doresc unii, sa inlocuiasca tot ceea ce este acum , uitand cuvintele Mantuitorului care spune ca ‚‚ nici o iorta sau o cirta nu va trece din cuvintele Mele” si iarasi in alt loc ‚‚ vai de cel ce va schimba macar un cuvint din cele ale lui Dumnezeu”
Acum, daca ai ajuns la o traire duhovniceasca in masura sa-ti dea inaltimea duhovniceasca a cugeta cele despre Dumnezeu, trebuie sa sti ca fata de genul acesta de crestin ( ca cel al persoanei amintite, si ca ea sunt destui, mai ales intr-o asa zisa clasa a intelectualitatii, ce cauta la Ceva doar printr-o rationalizare simpla, dar care este evident limitata de insasi firea omeneasca ce este supusa limitelor fiintiale) trebuie sa ai o cu totul alta abordare, care sa-i zdruncine insasi logica rationala pe care el isi bazeaza intreaga gandire. Doar printr-o asemenea daramare vei putea sa-l faci sa se miste dincolo de limitele in care isi impune trairea lui., relatia lui cu religiosul, caci o relatie cu Dumnezeu el nu are. Dar acest lucru nu-l poti face acum.
Tanar: Parinte, imi doresc sa impartasesc si altora ceea ce simt despre Dumnezeu si sa-i indemn sa uite de cele rele de aici si sa inceapa sa caute spre El, dar de multe ori nu gasesc cel mai potrivit cuvant sau mod de a o face! Cum sa incep aceasta lucrare?
Dhv: E buna dorirea lui Dumnezeu, poate e lucrul cel dintai cu care se porneste in castigarea celor de sus si lepadarea celor de jos, dar acum cred ca Iti lipseste rugaciunea adanca si traita , iti lipseste dialogul permanent cu Dumnezeu, iti lipseste smerenia dovedita de neparasirea acelei atitudini rebele vadita de nerabdare, de iuteala, de navalnicia cu care cauti sa afirmi putinul ce crezi ca l-ai cunoscut despre Dumnezeu, si nu in cele din urma o ascultare fata de duhovnic. Copilul de mic ,intai invata a pasi si apoi a alerga si a sari peste hopuri. Daca acum, in aceasta stare, a putinatatii celor dumnezeiesti sufletul tresalta , gandeste ca bucurii mai mari sunt gata sa ti se descopere pe masura ce zidirea ta va fi mai adanca, pe masura ce cu rabdare si staruinta si, nu in ultimul rand zic, cu ascultarea de duhovnic, vei lasa ca bucuria salasluirii harului lui Dumnezeu sa vieze in sufletul tau. La fel ca si toate lucrurile pedagogice, dar mai mult ca oriunde in cele duhovnicesti avem nevoie de un impreuna rugator cu noi care sa ne poate sustine , sa ne poata indruma in urcusul duhovnicesc si asta pentru ca la fiecare cotitura se afla potrivnicul, ce cauta sa zadarniceasca lupta cea buna pe care vrem sa o ducem . N-as vrea sa vorbesc mult si doar de dragul de a perora.Cel mai mult vorbim , dupa ce am ajuns la o descoperire a Tainelor celor dumnezeiesti, prin faptele noastre ce se vor manifesta ca lucrari in afara, ad-extra, fiintei noastre ale celor pe care le traim, lucrari ale harului ce l-am salasluit in fiinta noastra, si l-am facut sa vieze si l-am facut roditor. ‚‚Mila voiesc iar nu jertfa” spune Domnul Hristos sau altfel spus dovada Iubirii celei Inalte prin faptele iubirii dumnezeiesti si duhovnicesti, in detrimentul unui formalism(cred ,dar in sufletul meu- cum spun cei mai multi in zilele noastre).El n-are nevoie sa-I spunem: da noi credem ca Tu existi si ai facut lumea si esti bun etc..dar ma opresc aici, de viata mea ma ocup eu. Nu, Lui ii spunem altfel:
Tu ne-ai zidit, apara-ne Doamne ca neputinciosi suntem , Tu ne iubesti Doamne, milostiveste-te spre noi ca nevrednici suntem de Iubirea Ta, Tu indelung rabzi faradelegile noastre Doamne, varsa neincetat peste noi milostivirea Ta cea iubitoare de oameni.Pornind de aici incepem zidirea noastra, inaltarea noastra, caci spre ea ne cheama Domnul,spre Inaltarea la cele de sus, la cele vesnice si nepieritoare, la cele despre care mintea nu mai poate gasi asemanare lingvistica pentru ca este dincolo de orice cuvant.
Tanar: Vad ca atunci cand le spun altora ce simt despre Dumnezeu, ma iau in batjocura , rad de mine, ma considera depasit sau cel putin simt ca gandul lor este cel mult ingaduitor fata de mine.Cum sa –i fac sa ma asculte, sa ia aminte la ce vorbesc?
Dhv: Ca sa vorbim despre El trebuie sa stim despre El, iar a sti despre Dumnezeu se poate, dar printr-o anume stiinta ce este dincolo de stiintele lumii rationale si pe care n-o gasesti circumscrisa vreunei forme didactice si care n-are manual si anume , stiinta smereniei. Sfantul Siluan Athonitul spunea ca cea mai inalta si deplina stiinta este tocmai aceasta, Stiinta Smereniei .Pentru ca pe aceasta ne-a predat-o Dumnezeu, in persoana Fiului Sau Intrupat, a Cuvantului ce S-a lasat salasluit in trup.
Celui ce ajunge sa-L cunoasca pe Dumnezeu o mare fericire i se arata, pentru ca in aceasta stare el afla Imparatia lui Dumnezeu, se afla pe sine deja in vesnicie, caci spune Hristos despre viata cea vesnica ca aceasta este ‚‚ca sa Te cunoasca pe Tine Singurul Adevaratul Dumnezeu si pe Fiul Tau pe care L-ai trimis”. Iata cum toata vietuirea cea dumnezeiasca si in Dumnezeu, se impartaseste celui ce cunoaste pe Dumnezeu, celui care, prin dorirea Lui, face din fiinta sa salasul raiului, pentru ca el aduna intr-o dragoste imitativa cu cea a lui Hristos, intreaga creatie. Va iubi totul pentru ca va vedea in totul pe Dumnezeu , va vedea pronia Lui cea nepieritoare pentru creatie, va fi patruns de aceea caldura nemistuitoare a Duhului celui Sfant ce strapunge inima devina salasul dumnezeirii. Si ,mai presus de toate nu va mai vrea sa paraseasca aceasta vietuire si va spune, ca ucenicii pe muntele Taborului, ‚‚ Doamne ce bine este noua sa fim aici.” Cel ce afla pe Dumnezeu si gusta din cele vesnice nu vrea sa se mai intoarca , sa se departeze de la ele. Si-a gasit familia, si-a gasit unitatea pe care cele de jos o preinchipuiau prin binecuvantarea pogorarii Duhului Sfant in Taina Cununiei, este in Treime si numai vrea sa o piarda. Sa luam exemplul apostolilor , ucenicii ce petreceau si slujeau lui Dumnezeu. Au avut ei deplina lepadare in grija lui Dumnezeu dintru inceput? Nu, pentru ca harul nu era deplin in ei, pentru ca fierbinteala aceea pe care cei 2 ucenici, Luca si Cleopa, au simtit-o pe cale, nu puteau s-o patrunda, datorita putinatatii lor duhovnicesti. Dupa Pogorarea Duhului Sfant ei se afla deplini in dumnezeire si nu numai ca insetau neincetat de dorul Mantuitorului si Invatatorului lor, dar acum marturisesc, prin lucrarea Duhului Sfant salasluit in toate, despre Dumnezeu. Nimic nu-i mai poate retine, familie , rude , prieteni, pentru ca acum au Ceva Nepretuit, au ceva ce lipsea fiintei lor: Cunoasterea lui Dumnezeu. ‚‚Apostolii umblau pe pamant si spuneau noroadelor cuvant despre Domnul si despre Imparatia cerurilor, dar sufletele lor tanjeau si insetau sa vada pe Domnul Cel Iubit si de aceea ei nu se temeau de moarte , ci mergeau cu bucurie in intampinarea ei si, daca doreau sa traiasca pe pamant, era numai pentru norodul pe care-l iubeau” spune Sfantul Siluan, marele nevoitor si iubitor de Dumnezeu, al Athonului.
Cunoasterea lui Dumnezeu , spre deosebire de orice altfel de cunoastere care, ancorata in rationalitate , nu are puterea de a modifica fiintial omul, re-structureaza, re-defineste, re-asaza(in sensul de repetare a actiunii si nu de pozitionare pe alte coordonate) persoana in ambianta edenica, in trairea in dumnezeire prin participarea la dumnezeire, prin impartasirea din dulceata Duhului si simtirea iubirii celei treimice. Astfel, omul teofor, omul ajuns a se invasmanta in vesmantul nestricaciunii se va afla in fata a doua tipuri de abandonuri: unul vis-a vis de lume( va vedea efemeritatea ei , cat de mult departeaza prin pornirile ei patimase pe om de lucrarea dumnezeiasca) careia va inceta sa-i mai apartina, pentru ca nu se va mai lasa devorat de aceasta, lepadand toata alipirea de acele fericiri masurate si finite, si unul vis-a- vis de Dumnezeu, pentru ca se va abandona pe sine lui Dumnezeu, intr-un act de smerenie, de pocainta in dorirea fericirii celei nepieritoare , de marturisire a vierii Sale doar in Dumnezeu cu Dumnezeu si prin Dumnezeu.
In cunoasterea lui Dumnezeu , ratiunea neputincioasa , lasa loc trairii , experierii lui Dumnezeu, participarii omului intreg la gustarea din Dumnezeu, in care inima este incalzita de dogoarea Duhului si, in care, mintea in inima se asaza si contempla, fara se folosi de putinatea lucrarilor ei in afara, a cuvintelor , stralucirea , frumusetea harica ce umple omul si-l transfigureaza.
Sper ca prin aceste cuvinte sa-ti fi raspuns macar in parte la cele dorite. M-am rugat si L-am rugat sa-mi arate cum si ce sa-ti scriu, pentru ca daca as fi gandit ceva, cuvintele mele n-ar putea fi ziditoare ci doar o manifestare a mintii mele supusa celor rationale si stricacioase. De aceea am si asteptat clipa randuita spre a-ti putea scrie aceste sarace cuvinte.
Inchei rugandu-te sa faci din rugaciune o bucurie, o mangaiere si vei vedea cum incet , incet Bunul Dumnezeu va cobora in inima ta pacea Sa, acea pace ce le-a oferit-o si ucenicilor Sai, acea pace care-l face pe omul duhovnicesc sa fie mereu din aceasta lume dar niciodata a ei, ci a celei zidite lui de Dumnezeu, inca dintru inceput, a Imparatiei celei Vesnice Amin!
Cu dragoste intru Hristos, rugator pentru tine inaintea lui Dumnezeu eu nevrednicul preotul si duhovnicul
Dhv:Ca sa poti vorbi despre Dumnezeu , ca sa poti marturisi altora despre El trebuie sa-L cunosti.Iara aceasta cunoastere nu vine deplina decat prin traire si participare la El. S-ar putea ca dupa ce vei incepe sa-L patrunzi , sa intelegi ca, pe masura ce inaintezi, de fapt sti atat de putine si nu poti vorbi altora despre Dumnezeu.
Poti avertiza , poti indemna dar este foarte dificil a vorbi despre Dumnezeu, atat timp cat tu nu-L cunosti.
La Sfintii Parinti se intampla si altceva dupa ce sporeau in cunoasterea lui Dumnezeu: din smerenie, nu-L marturiseau ca pe ceva ce L-au castigat ci ca pe Ceva ce intotdeauna Il pierdeau si de Care erau mereu nevrednici.
Tanar: Imi spunea cineva ca nu trebuie sa mai gandesc in termenii acestia care sunt depasiti, dar eu simt ca trebuie sa spun cat de mult schimba Dumnezeu pe om, cat de mult bine da Dumnezeu celor ce-L cauta.Ce sa-i raspund?
Dhv: Am observat si eu ca acel cineva era stapanit de noua libertate tradusa in libertinaj si intr-o independenta absoluta fata de Insusi Absolutul divin.
,,Fiecare crede cum vrea nu dupa sabloane,etc....."E o manifestare a sincretismului religios ce este propovaduit la scara mondiala si care trebuie, doresc unii, sa inlocuiasca tot ceea ce este acum , uitand cuvintele Mantuitorului care spune ca ‚‚ nici o iorta sau o cirta nu va trece din cuvintele Mele” si iarasi in alt loc ‚‚ vai de cel ce va schimba macar un cuvint din cele ale lui Dumnezeu”
Acum, daca ai ajuns la o traire duhovniceasca in masura sa-ti dea inaltimea duhovniceasca a cugeta cele despre Dumnezeu, trebuie sa sti ca fata de genul acesta de crestin ( ca cel al persoanei amintite, si ca ea sunt destui, mai ales intr-o asa zisa clasa a intelectualitatii, ce cauta la Ceva doar printr-o rationalizare simpla, dar care este evident limitata de insasi firea omeneasca ce este supusa limitelor fiintiale) trebuie sa ai o cu totul alta abordare, care sa-i zdruncine insasi logica rationala pe care el isi bazeaza intreaga gandire. Doar printr-o asemenea daramare vei putea sa-l faci sa se miste dincolo de limitele in care isi impune trairea lui., relatia lui cu religiosul, caci o relatie cu Dumnezeu el nu are. Dar acest lucru nu-l poti face acum.
Tanar: Parinte, imi doresc sa impartasesc si altora ceea ce simt despre Dumnezeu si sa-i indemn sa uite de cele rele de aici si sa inceapa sa caute spre El, dar de multe ori nu gasesc cel mai potrivit cuvant sau mod de a o face! Cum sa incep aceasta lucrare?
Dhv: E buna dorirea lui Dumnezeu, poate e lucrul cel dintai cu care se porneste in castigarea celor de sus si lepadarea celor de jos, dar acum cred ca Iti lipseste rugaciunea adanca si traita , iti lipseste dialogul permanent cu Dumnezeu, iti lipseste smerenia dovedita de neparasirea acelei atitudini rebele vadita de nerabdare, de iuteala, de navalnicia cu care cauti sa afirmi putinul ce crezi ca l-ai cunoscut despre Dumnezeu, si nu in cele din urma o ascultare fata de duhovnic. Copilul de mic ,intai invata a pasi si apoi a alerga si a sari peste hopuri. Daca acum, in aceasta stare, a putinatatii celor dumnezeiesti sufletul tresalta , gandeste ca bucurii mai mari sunt gata sa ti se descopere pe masura ce zidirea ta va fi mai adanca, pe masura ce cu rabdare si staruinta si, nu in ultimul rand zic, cu ascultarea de duhovnic, vei lasa ca bucuria salasluirii harului lui Dumnezeu sa vieze in sufletul tau. La fel ca si toate lucrurile pedagogice, dar mai mult ca oriunde in cele duhovnicesti avem nevoie de un impreuna rugator cu noi care sa ne poate sustine , sa ne poata indruma in urcusul duhovnicesc si asta pentru ca la fiecare cotitura se afla potrivnicul, ce cauta sa zadarniceasca lupta cea buna pe care vrem sa o ducem . N-as vrea sa vorbesc mult si doar de dragul de a perora.Cel mai mult vorbim , dupa ce am ajuns la o descoperire a Tainelor celor dumnezeiesti, prin faptele noastre ce se vor manifesta ca lucrari in afara, ad-extra, fiintei noastre ale celor pe care le traim, lucrari ale harului ce l-am salasluit in fiinta noastra, si l-am facut sa vieze si l-am facut roditor. ‚‚Mila voiesc iar nu jertfa” spune Domnul Hristos sau altfel spus dovada Iubirii celei Inalte prin faptele iubirii dumnezeiesti si duhovnicesti, in detrimentul unui formalism(cred ,dar in sufletul meu- cum spun cei mai multi in zilele noastre).El n-are nevoie sa-I spunem: da noi credem ca Tu existi si ai facut lumea si esti bun etc..dar ma opresc aici, de viata mea ma ocup eu. Nu, Lui ii spunem altfel:
Tu ne-ai zidit, apara-ne Doamne ca neputinciosi suntem , Tu ne iubesti Doamne, milostiveste-te spre noi ca nevrednici suntem de Iubirea Ta, Tu indelung rabzi faradelegile noastre Doamne, varsa neincetat peste noi milostivirea Ta cea iubitoare de oameni.Pornind de aici incepem zidirea noastra, inaltarea noastra, caci spre ea ne cheama Domnul,spre Inaltarea la cele de sus, la cele vesnice si nepieritoare, la cele despre care mintea nu mai poate gasi asemanare lingvistica pentru ca este dincolo de orice cuvant.
Tanar: Vad ca atunci cand le spun altora ce simt despre Dumnezeu, ma iau in batjocura , rad de mine, ma considera depasit sau cel putin simt ca gandul lor este cel mult ingaduitor fata de mine.Cum sa –i fac sa ma asculte, sa ia aminte la ce vorbesc?
Dhv: Ca sa vorbim despre El trebuie sa stim despre El, iar a sti despre Dumnezeu se poate, dar printr-o anume stiinta ce este dincolo de stiintele lumii rationale si pe care n-o gasesti circumscrisa vreunei forme didactice si care n-are manual si anume , stiinta smereniei. Sfantul Siluan Athonitul spunea ca cea mai inalta si deplina stiinta este tocmai aceasta, Stiinta Smereniei .Pentru ca pe aceasta ne-a predat-o Dumnezeu, in persoana Fiului Sau Intrupat, a Cuvantului ce S-a lasat salasluit in trup.
Celui ce ajunge sa-L cunoasca pe Dumnezeu o mare fericire i se arata, pentru ca in aceasta stare el afla Imparatia lui Dumnezeu, se afla pe sine deja in vesnicie, caci spune Hristos despre viata cea vesnica ca aceasta este ‚‚ca sa Te cunoasca pe Tine Singurul Adevaratul Dumnezeu si pe Fiul Tau pe care L-ai trimis”. Iata cum toata vietuirea cea dumnezeiasca si in Dumnezeu, se impartaseste celui ce cunoaste pe Dumnezeu, celui care, prin dorirea Lui, face din fiinta sa salasul raiului, pentru ca el aduna intr-o dragoste imitativa cu cea a lui Hristos, intreaga creatie. Va iubi totul pentru ca va vedea in totul pe Dumnezeu , va vedea pronia Lui cea nepieritoare pentru creatie, va fi patruns de aceea caldura nemistuitoare a Duhului celui Sfant ce strapunge inima devina salasul dumnezeirii. Si ,mai presus de toate nu va mai vrea sa paraseasca aceasta vietuire si va spune, ca ucenicii pe muntele Taborului, ‚‚ Doamne ce bine este noua sa fim aici.” Cel ce afla pe Dumnezeu si gusta din cele vesnice nu vrea sa se mai intoarca , sa se departeze de la ele. Si-a gasit familia, si-a gasit unitatea pe care cele de jos o preinchipuiau prin binecuvantarea pogorarii Duhului Sfant in Taina Cununiei, este in Treime si numai vrea sa o piarda. Sa luam exemplul apostolilor , ucenicii ce petreceau si slujeau lui Dumnezeu. Au avut ei deplina lepadare in grija lui Dumnezeu dintru inceput? Nu, pentru ca harul nu era deplin in ei, pentru ca fierbinteala aceea pe care cei 2 ucenici, Luca si Cleopa, au simtit-o pe cale, nu puteau s-o patrunda, datorita putinatatii lor duhovnicesti. Dupa Pogorarea Duhului Sfant ei se afla deplini in dumnezeire si nu numai ca insetau neincetat de dorul Mantuitorului si Invatatorului lor, dar acum marturisesc, prin lucrarea Duhului Sfant salasluit in toate, despre Dumnezeu. Nimic nu-i mai poate retine, familie , rude , prieteni, pentru ca acum au Ceva Nepretuit, au ceva ce lipsea fiintei lor: Cunoasterea lui Dumnezeu. ‚‚Apostolii umblau pe pamant si spuneau noroadelor cuvant despre Domnul si despre Imparatia cerurilor, dar sufletele lor tanjeau si insetau sa vada pe Domnul Cel Iubit si de aceea ei nu se temeau de moarte , ci mergeau cu bucurie in intampinarea ei si, daca doreau sa traiasca pe pamant, era numai pentru norodul pe care-l iubeau” spune Sfantul Siluan, marele nevoitor si iubitor de Dumnezeu, al Athonului.
Cunoasterea lui Dumnezeu , spre deosebire de orice altfel de cunoastere care, ancorata in rationalitate , nu are puterea de a modifica fiintial omul, re-structureaza, re-defineste, re-asaza(in sensul de repetare a actiunii si nu de pozitionare pe alte coordonate) persoana in ambianta edenica, in trairea in dumnezeire prin participarea la dumnezeire, prin impartasirea din dulceata Duhului si simtirea iubirii celei treimice. Astfel, omul teofor, omul ajuns a se invasmanta in vesmantul nestricaciunii se va afla in fata a doua tipuri de abandonuri: unul vis-a vis de lume( va vedea efemeritatea ei , cat de mult departeaza prin pornirile ei patimase pe om de lucrarea dumnezeiasca) careia va inceta sa-i mai apartina, pentru ca nu se va mai lasa devorat de aceasta, lepadand toata alipirea de acele fericiri masurate si finite, si unul vis-a- vis de Dumnezeu, pentru ca se va abandona pe sine lui Dumnezeu, intr-un act de smerenie, de pocainta in dorirea fericirii celei nepieritoare , de marturisire a vierii Sale doar in Dumnezeu cu Dumnezeu si prin Dumnezeu.
In cunoasterea lui Dumnezeu , ratiunea neputincioasa , lasa loc trairii , experierii lui Dumnezeu, participarii omului intreg la gustarea din Dumnezeu, in care inima este incalzita de dogoarea Duhului si, in care, mintea in inima se asaza si contempla, fara se folosi de putinatea lucrarilor ei in afara, a cuvintelor , stralucirea , frumusetea harica ce umple omul si-l transfigureaza.
Sper ca prin aceste cuvinte sa-ti fi raspuns macar in parte la cele dorite. M-am rugat si L-am rugat sa-mi arate cum si ce sa-ti scriu, pentru ca daca as fi gandit ceva, cuvintele mele n-ar putea fi ziditoare ci doar o manifestare a mintii mele supusa celor rationale si stricacioase. De aceea am si asteptat clipa randuita spre a-ti putea scrie aceste sarace cuvinte.
Inchei rugandu-te sa faci din rugaciune o bucurie, o mangaiere si vei vedea cum incet , incet Bunul Dumnezeu va cobora in inima ta pacea Sa, acea pace ce le-a oferit-o si ucenicilor Sai, acea pace care-l face pe omul duhovnicesc sa fie mereu din aceasta lume dar niciodata a ei, ci a celei zidite lui de Dumnezeu, inca dintru inceput, a Imparatiei celei Vesnice Amin!
Cu dragoste intru Hristos, rugator pentru tine inaintea lui Dumnezeu eu nevrednicul preotul si duhovnicul
miercuri, 3 iunie 2009
luni, 1 iunie 2009
Arianismul modern-Cuvant al Cuviosului Parinte Justin Popovici
Cuviosul Iustin Popovici:
“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.
Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.
„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? - Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.
Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.
De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.
Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului - esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.
* * *
Toate umanismele europene - de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice - au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.
Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei - a omului - nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)
Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?
Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său - adică în folosul omului - toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).
Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.
În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc - Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos - Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.
(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele - făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie - al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei - şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.
(extrase din: „Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli - Petru-Voda, 2002)
“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.
Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.
„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? - Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.
Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.
De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.
Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului - esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.
* * *
Toate umanismele europene - de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice - au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.
Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei - a omului - nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)
Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?
Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său - adică în folosul omului - toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).
Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.
În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc - Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos - Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.
(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele - făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie - al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei - şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.
(extrase din: „Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli - Petru-Voda, 2002)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
