duminică, 14 februarie 2010

Plangerea lui Adam


Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!“

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.“

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.“

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.