minunată înnoire
Acum o zi
luni, 27 aprilie 2009
Parintele Dionisie de la Colciu-Despre vremurile de acum
Motto: Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales ca să putem căpăta veşnicia (Parintele Dionisie de la Colciu).
Părintele Dionisie: Uniunea asta Europeană e după Dumnezeu? Ε desăvârşit după Satana. Desăvârşit, sigur. Că după Dumnezeu este numai Biserica. Biserica Ortodoxă e după Dumnezeu.
R:Dar vedeţi că şi oamenii Bisericii zic că Uniunea Europeană e un lucru bun.
Părintele Dionisie: S-a terminat. Oamenii Bisericii au alunecat. Fiindcă ăştia, europenii, vezi cât sunt de diplomaţi? Întâi pe capii Bisericii vor să-i înşele. Dacă au înşelat capii Bisericii, sigur… S-a terminat, e sfârşitul. Ei, măi, măi, măi. Vezi ce se lucrează? (2003)
Părintele Dionisie: Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi aceia, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist. Şi ca să fie lesnicios drumul, na, fac şărlătăniile lor.
R:Ei spun că e numai o chestiune politică.
Părintele Dionisie: Politică, da’ care-i scopul politicii ăsteia?
R:Şi mai spun că Biserica n-are voie să se amestece în treburi politice.
Părintele Dionisie: Apoi vezi? (Părintele râde) „N-are dreptul”. Biserica n-are dreptul să spună adevărul. Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor. Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu. Numai Dumnezeu îi fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.
R:Dar Biserica are voie să se amestece în treburi de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii?
Părintele Dionisie: Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Că adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşnicie, cred numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate voile. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. încet, încet…
Asta e lucrarea Satanei, direct, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei vezi că deodată au pus drepturile omului ca să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia.
Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului o faci, aşa zice:„Aşa e dreptul omului, aşa doresc eu”. Vezi? N-a fost de când lumea, poate, legea asta, „dreptul omului”. Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi drepturile omului împotriva nedreptăţilor care se fac pe faţa pământului, atuncea da… da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău; orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nimenea să-i zică ceva. Dacă te amesteci în treburi astea politice de-acuma te omoară, da’ dacă mergi după drepturile omului, astea trupeşti, nu, nu. Acelea ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Împărăţia lui Antihrist este, părinte. (2004)
Părintele Dionisie: Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. Tu nu eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na…. Ei, ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare, şi dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trăit. Dar dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea. (1999)
R:Ca redactori ai unei reviste teologice, cum să vieţuim, că avem responsabilitate mare?
Părintele Dionisie: Aveţi responsabilitate, desigur. Să ţineţi tot ceea ce ne sfătuieşte Ortodoxia, fiindcă dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Şi dacă ne-am depărtat de Dumnezeu, de-acuma trebuie (vei fi constrâns) să asculţi de Satana. Că atâta de meşter e vrăjmaşul, cu atâta iscusinţă te depărtează de harul lui Dumnezeu, şi atunci ce-ai făcut? Faci ce vrei tu, dar nu-ί după cum vrei tu.
Ce ne sfătuieşte Biserica, ce ne sfătuieşte Mântuitorul Hristos? Mântuitorul Hristos ne-a spus aşa: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Vezi? Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Facem ce vrem noi şi zicem că am reuşit, dar asta pentru suflet e dărâmare. De aceea spune Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, pentru că Dumnezeu nu caută numai binele lumii acesteia, vieţii acesteia. Sigur, El ne ajută şi de miliarde de ori, dar caută mai ales ca să putem căpăta veşnicia. (2002)
R:Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele? Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută. (1996)
R:Nişte mireni, patroni, vor să le daţi câteva sfaturi. Cum să petreacă dânşii o viaţă duhovnicească când întâmpină multe probleme, au responsabilitate, oameni sub ascultare?
Părintele Dionisie: Vedeţi, ne-o binecuvântat Dumnezeu şi ne-am născut creştini. Dacă ne-am născut creştini, să nu ne depărtăm sub nici un motiv de sfaturile Bisericii. Biserica niciodată n-are greşeală, sub nici un motiv. Să ascultăm ceea ce ne spune Biserica şi atunci nu putem călca cuvintele Domnului. Dar dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, atunci e primejdie, că omul câteodată vrea, câteodată nu vrea, şi alunecă, şi cade în fărădelegi, cade în necaz. Noi însă, cât putem, să respectăm cu sfinţenie sfaturile Bisericii ş-atunci, fie că suntem călugări, fie că suntem mireni sau în orice scaun înalt bisericesc sau mirenesc, putem să ne purtam în aşa fel ca toţi să ne iubească. În primul rând, conducătorii să-i iubească pe subalternii lor şi-atunci toate sunt după Dumnezeu. (2002)
R:Cum se poate duce o viaţă de sfinţenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? În lume e mult mai multă ispită, să zicem a văzului, a auzului. Ştim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum putem să le depăşim?
Părintele Dionisie: Eee!… Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Să-ţi zici aşa: „Eu ştiu ce este păcatul. De ce să mă uit cu poftă la fata aceea că-i aşa frumoasă, şi pe urmă să mă rănesc cu inima?”. Vezi că Sfânta Scriptură spune: „Când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea.” De aceea, trebuie să ne osârduim să avem o bărbăţie duhovnicească în sufletul nostru. Să zicem aşa: „Frumoasă mai e fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e aşa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu cum or fi?” S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că e zidirea lui Dumnezeu. Dacă aici, pe lumea asta, omul este aşa, vai de capul lui cum este, şi are aşa frumuseţe, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ţi îndrepţi ideea şi mintea la îngerii lui Dumnezeu şi la frumuseţile pe care le are Dumnezeu în ceruri şi atunci nu pătimeşti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbăţie duhovnicească, şi Dumnezeu ajută. În orice secundă şi în orice minut să spui „Doamne ajută!”, şi tot în momentul acela El ţi-ajută, că Dumnezeu nu-i departe, e pretutindenea şi veşnic. (2002)
R:Ce sfat ne daţi noua, mirenilor, privind rugăciunea inimii? Ce să facem noi ca să ne rugăm?
Părintele Dionisie: Cercaţi, cercaţi, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteţi câştiga rugăciunea inimii. Nu-i cu neputinţă dar trebuie răbdare multă. Dumnezeu ajută: „împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi silitorii o dobândesc pe ea”. Prima dată să scoatem din inima şi din cugetul nostru ideea că suntem cineva, egoismul. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari progrese. Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile, toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din vămile văzduhului.
R:Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…
Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta împărăţia Cerurilor”. Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!
R:Dar dacă preotul e mai păcătos decât cel care se spovedeşte lui?
Părintele Dionisie: Oricât de păcătos ar fi, nu lucrează el, preotul, ci lucrează harul Sfântului Duh. Chiar nevrednic să fie el, tu te mântuieşti şi te duci în rai şi el se duce în iad. De sute, de mii de ori se întâmplă lucrul acesta, pentru că şi preoţii sunt purtători de trup, iar dacă nu bagă de seamă, calcă pe cărarea cea de-a stânga, pe când noi trebuie să mergem pe cărarea adevărului, cea de-a dreapta. Şi oamenii, acuma, fiindcă au făcut legături cu felurite de feluri de neamuri şi dacă n-au sinceritatea aceea să fie mândri că sunt români şi creştin-ortodocşi, se lasă bătuţi de bântuielile vrăjmaşului, că el e pricinuitor a toată răutatea. Trebuie să ne osârduim, să ne silim.
R:Noi, vedeţi, suntem majoritatea din oraşe. Spuneţi de „linişte”, dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea probleme? Noi trăim în Bucureşti majoritatea: telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte într-un oraş.
Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai să mâncăm, nu-i nimic”, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar ştie Dumnezeu”… Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam: „Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20, cutare?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da. (1996)
Din numarul 1 al revistei Presa Ortodoxa
Fragmentele fac parte din cartea in curs de aparitie Staretul Dionisie, duhovnicul de la Sf. Munte Athos
Bătrânul Dionisie de la Colciu despre românii vremurilor de pe urmă
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Continuarea Marturisirii
Am preluat si eu de pe www.razbointrucuvant.ro aceasta marturie tulburatoare a lui Dumitru Bordeianu despre o sarbatoare a Pastilor din inchisoare traita cu o intensitate aproape de tragism, rusinand nerecunostinta si ne-simtirea noastra, a celor care, adesea, trecem superficial (de nu chiar dobitoceste) prin si peste Inviere, fara sa cautam in ea si propria noastra ridicare din moarte. Gandindu-ma ce sa scriu despre Izvorul Tamaduirii am deschis site-ul amintit si am inteles ca la acest Izvor Pururea Curgator si de Viata Datator suntem chemati neincetat dar nu raspundem nici macar cu o minima atentie, cu o minima dorinta de miscare duhovniceasca spre cele gatite noua, pierzandu-ne de multe ori intr-un formalism si festivism religios ce nu are nimic a face cu adevarata traire , participare la cele dumnezeiesti.Dupa revolutie copil fiind am gasit o carte rarisima "Fenomenul Pitesti" si am citit despre Turcanu, vestitul tortionar de la Pitesti, dar acum, si dupa marturisirea ca avem Sfinti(precum Valeriu Gafencu si alaturi de el multi) ce au murit in puscariile comuniste, ca am avut rugatori ce au iubit batjocura , umilinta pana la degradarea umana, ca au imbratisat suferinta precum odinioara Hristos Crucea, am gasit de cuviinta sa postez aceste randuri pentru ca sa intelegem ca de multe ori cu lejeritate si ignoranta trecem peste singurul lucru ce conteaza in viata si acela este de a fi in Dumnezeu, de a fi In Hristos cu Hristos si prin Hristos. Vin vremuri mult ticluite in care se va cere de la noi o parasire a lui Hristos prin imbratisarea deplina a acestei lumi, prin unirea fiintiala cu aceasta lume si abandonarea celei gatite noua de la zidirea celei pe care astazi o iubim si care de altfel ne devoreaza . Sa luam aminte la urmatoarele randuri va indemn si sa intelegem ca singura libertate este doar In Dumnezeu, dupa cum spunea Sfantul Siluan Athonitul, ca singurul Adevar este doar in Dumnezeu, ca noi am plecat de la Dumnezeu si El ne asteapta acasa .
De la aceasta intamplare se implinesc acum 55 de ani:
“Tortionarul Turcanu: “Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]
Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin - credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.
Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea desparti de ele.
Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.
Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]
Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: “Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu“! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: “Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.
Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: “Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.
Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc. […]
Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.
Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.
Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.
Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta“.
In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.
Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]
Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.
Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine”.
(Din: Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Editura Scara, Bucuresti)
De la aceasta intamplare se implinesc acum 55 de ani:
“Tortionarul Turcanu: “Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]
Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin - credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.
Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea desparti de ele.
Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.
Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]
Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: “Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu“! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: “Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.
Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: “Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.
Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc. […]
Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.
Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.
Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.
Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta“.
In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.
Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]
Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.
Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine”.
(Din: Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Editura Scara, Bucuresti)
miercuri, 22 aprilie 2009
Zeul Iepure sau cum am vandut Invierea lui Hristos - Trimful simbolului asupra Realitatii
In ultimul timp se pare ca,inclusiv la noi, o noua moda a prins aripi, moda ce se inscrie, intr-un proiect de anvergura la scara mondiala ce cauta a scoate Dumnezeirea cu orice chip si prin orice mijloace din fiinta omului, din mintea lui si din inima lui. Omul este invatat cu o rabdare si cu o staruinta demna de invidiat a uita de Dumnezeu, a uita de Jertfa lui Dumnezeu, a Fiului Sau Intrupat, participa la o lectie in care se preda iubirea duhului acestei lumi, jertfa pentru dobandirea acestei lumi si in care i se cere exact opusul mesajului hristic, adica sa fie din lume si sa fie al lumii. Asistam unii cu neputinta si cu intristare, dar cei mai multi cu ignoranta si chiar cu bucurie(dovada cea mai concludenta este infatisata de stoicismul asteptarii la cozile infernale din zilele premergatoare sarbatorii de la supermarketurile al caror program aduce proprii angajati in pragului colapsului fizic si psihic de multe ori,angajati care asteapta momentul sarbatorii pentru a se odihni nicidecum pentru a se bucura duhovniceste,rabdare ce face invidiosi pe duhovnicii care sunt asaltati de cei ce aici, la scaunul spovedaniei si vor ca totul sa se petreaca cat mai repede, dezlegarea sa vina rapid, fara vreun castig duhovnicesc real evident, pentru ca ii asteapta acasa continuarea lucrarii incepute in magazin) la o propovaduire a intoarcerii catre sarbatorile cu fundament pagan, sarbatori ale vietii, ale renasterii naturii, sarbatori ce sunt suprapuse peste cele crestinesti pentru ca, nu-i asa, toate vorbesc despre o inviere, o re-venire la viata.
Iata cum astazi zeita fertilitatii,Ostara sau Easter la americani, a ajuns, sub simbolul ei-iepurele, dupa cum legenda spune(o pasăre işi făcuse cuibul într-un copac bătrân. Glasul îi era atât de frumos, încât până şi vântul se oprea să o asculte. Toate vieţuitoarele o iubeau, pentru că le încălzea sufletul cu trilurile ei. Într-o zi geroasă de iarnă, cântările au dispărut. Pasărea zăcea rănită, lângă trunchiul copacului, fără să ştie cineva ce se întâmplase. Vietăţile pădurii au cerut atunci ajutorul lui Easter, zeiţa fertilităţii. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat micuţa pasăre într-un iepuraş, dar i-a lăsat puterea de a face ouă. Vremea a trecut şi a venit primăvara, când toate vieţuitoarele pădurii sărbătoreau şi ziua zeiţei. Unele i-au adus drept ofrandă flori parfumate, altele, cununi de frunze verzi. Darul cel mai frumos a fost, însă, cel adus de iepuraş: un coş plin cu ouă colorate, în semn de recunoştinţă pentru că îi salvase viaţa. Această legendă se mai păstrează vie în rândurile comunităţii olandeze din Pennsylvania, unde copiii aşteaptă de Paşte iepuraşul care face un cuib plin de ouă colorate. Din această legendă s-a născut şi tradiţia ca iepuraşul să aducă daruri copiilor), a lua locul Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, din motive asa-zis misionar-crestine(evident protestante, caci intotdeauna disimularea, adaptarea la situatia terenului arid al necredinciosilor ce trebuia "fertilizat" de misionarii crestini, chiar daca a adus o mistificare a Adevarului, a fost o arma utila si buna de folosit),urarea de Hristos a Inviat-Christ is Risen , practic disparand de tot din limbajul specific acestui moment in lumea occidentala, inlocuita cu happy easter, adica in mod evident cu o preamarire pagana a tot ceea ce tine de lume, de manifestarea lumescului, de bucuria vietuirii dupa trup.
Daca n-au creat un personaj(mos craciun-santa claus care n-are a face cu craciunul in al carui grajd Maica Sfanta a nascut decat prin furarea numelui) care sa puna in umbra, sa faca sters din constiinta credinciosilor pe Dumnezeu si lucrarea Sa de mantuire a neamului omenesc, asa cum au facut cu bucuria Daruirii lui Dumnezeu lumii prin Intruparea Fiului Sau, au re-actualizat idolatria , au re-inviat zeii pagani, motivandu-si astfel intreaga lor lucrare de desacralizare a lumii, de destelenire a lumii din dumnezeire prin bucuria vietii si vietuirii pe care actele lor o dau oamenilor. Au creat iluzia fericirii; si ce conteaza mai mult astazi,decat sa vedem oameni fericiti, cum spunea un slogan media des promovat.
Fericirea pe care ei insa o ofera este una a efemerului,o fericire lipsita de substanta in care clipa acestei fericiri are un pret foarte mare, fiind insasi fiinta omului, pentru ca adevarata fericire vine doar prin participarea si raportarea la Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat,Rastignit, Mort si Inviat, si nu prin cosumismul fiitei. Numai Hristos poate umple un gol pe care omul il resimte imediat dupa ce aceasta "fericire" trece, numnai Hristos poate aduce vesnicia fericirii dar asta inseamna o parasire, o exilare departe de aceasta lume( lume ca imagine a pacatului, ca suma a patimilor), o imbratisare a suferintei, a iubirii jertfelnice, a bucuriei lacrimei descoperite in rugaciunea traita ca marturisire a neputintei omenesti, a smereniei creatiei in fata Ziditorului sau.
Ne aflam in fata unor noi asa zise valori( umane,europene, euro-atlantice etc.) valori promovate cu scopul evident de a lua locul singurelor valori ce trebuie marturisite, propovaduite si agoniste si anume cele Dumnezeiesti. Egoismul, egocentrismul, sacrificiul pentru atingerea obiectivelor personale, narcisismul devin norme de conduita, de manifestare social morala. Orice este permis atat timp, cat drepturile si libertatile pe care ei le-au stabilit si le-au implementat nu sunt lezate, orice se poate, daca actele omului nu contravin legilor lor,daca nu este atinsa puterea si autoritatea lor( pot apare si exceptii nefericite, dupa cum vedem ca s-a intamplat in Moldova noastra unde interesul, importanta vietii umane nu merita supusa acestor legi mult iubite de lumea occidentala si unde ochii lor au vazut doar acte de huliganism, de razvratire si nu strigatul sufocat de lipsa libertatii pe care , iata, o aplica cand si doar unde este nevoie). Nu manifest o atitudine anti-sociala si nici anti statala( la distrugerea si faramitarea statelor se pricep ei foarte bine, dizolvand identitatile intr-o comunitate hibrid lipsita de identitate si de substanta ) caci in Hristos se oglindeste unitatea( si nu unirea)diversitatii si smerenia individualitatii, se manifesta tocmai bucuria participarii la Intregul Tainic, la Trupul lui Hristos, ci o marturisire a Acelui Adevar Unic, si anume ca nu putem Fi decat in Dumnezeu, ca nu viem decat prin Smerita Jertfa pe Cruce a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat.
Si daca tot cauta sa se joace de a fi dumnezeu, vin si cu promovarea unui sincretism religios, in care Dumnezeu cel Intreit in Persoane este inlocuit de un nou dumnezeu, neagasant, nepretentios, mult ingaduitor, usor adaptabil "drepturilor minoritatilor", cameleonic, discret si poate, cel mai ingrijorator lucru dintre toate, acelasi pentru toti. Am vazut cu amaraciune cum in numele ecumenismului, in a doua zi de Inviere, din fata Catedralei Ortodoxe din Timisoara s-a plecat intr-un mars organizat spre a marca acest moment duhovnicesc.Pot fi acuzat ca sunt retrograd, incapabil de a intelege noile valori spirituale, dar mereu m-am intrebat pe care Hristos Inviat Il Preaslavim, pe Cel care este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, din Adumbrirea Pururea Fecioarei Maria,Care a sfintit Crucea prin Imbratisarea Iubirii Jertfitoare, sau pe cel ce este un om minunat,binecuvantat de Dumnezeu cu daruri minunate, primul din ceilalti copii ai femeii Maria, si pentru care Crucea este locul suferintei,al raului prin excelenta si nu datatoare de viata( cu frica scriu si ma cutremur doar gandindu-ma la aceste cuvinte blasfemiatoare-alt cuvant expirat pentru ecumenistii de astazi).
Dumnezeu este promovat astazi asadar, fara a gresi, ca o idee, ca un simbol, cel mult un ceva, care pentru unii este parghie de a acapara niscavai simpatie din partea credulilor, iar pentru altii doar o manifestare a incapacitatii rationaliste, incapacitate de a se manifesta el insusi ca un dumnezeias, ce poate,ce face,ce are putere de a fi , de a lua si de a da. "N-ai avea nicio putere asupre Mea daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus"(Ioan 19,11) ii spune Domnul lui Pilat inaintea verdictului de a fi rastignit, cuvant ce ar trebui sa razbeasca timpanele celor ce li se pare ca stau, ca sa ia aminte sa nu cada(I Cor. 10, 12), formatorilor de astazi, ce au purces la o promovare a desacralizarii, a instrainarii creatiei de Dumnezeu, la o preamarire a trupului si a patimilor trupesti, la ridicarea la rang de virtute a pacatului. "Oamenii si-au bagat inlauntrul lor lumea si au alungat de acolo pe Hristos" si iarasi " astazi pacatul l-au facut moda.(...)Acesti oameni considera o jignire faptul de a nu pacatui, iar pacatul il considera progres.(...) Daca oamenii de azi, care traiesc in pacat, ar recunoaste cel putin aceasta , Dumnezeu i-ar milui.(...) Aceasta este cea mai mare hula impotriva Duhului Sfant: pacatul sa il considere progres si morala sa o numeasca inapoiere"(Cuv. Paisie Aghioritul-Cu durere si dragoste pentru omul contemporan cap.pacatul a devenit moda ).
Ne aflam in fata unei substituiri, unei repozitionari intre simbol si Realitate, intre lumina materiala ce piere si se stinge precum fumul si Lumina transfigurarii duhovnicesti ce arde pururea intru cei ce-O pun in fiinta lor prin trairea si marturisirea iubirii si improprierii roadelor Intruparii, Mortii, Rastignirii si Invierii lui Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru. Acest trend al contemporaneitatii instraineaza si pustieste, il ia pe om din cele dumnezeiesti, il ia din rugaciune, din smerirea prin post, din insetarea si flamanzirea dupa Trupul si Sangele lui Hristos ce pot fi potolite doar prin Spovedanie si Euhraistie si il "mangaie" cu toate cele ale lumii ce pot fi ale lui, il "binecuvinteaza" cu desfatarile de aici, perfide, patimase, ucigase de iubirea lui Dumnezeu si a semenilor si care creioneaza raiul intr-o sinonimie cu lumea de jos, ce va cobora pe om in cele mai de jos ale pamantului spre o vietuire ce nu a fost gatita lui, ci diavolului si slugilor lui.
La Dumnezeu totul este Realitate,nimic nu e comemorare, tot ceea ce Hristos a Invatat si Facut este despre Prezent, nimic nu apartine altui Timp ci acestui Timp pentru ca in Dumnezeu nu se poate cugeta la timp, invatatura Sa este din masura nemasuratei Vesnicii, neputand fi circumscrisa vreunei masuri. Masura lui Dumnezeu este Iubirea, iar ea este Nemasurata.
Promovarea simbolului vrea sa ucida Substanta, promovarea unui concept vrea sa ucida Adevarul, promovarea unor noi valori vrea sa ucida Virtutea, iar pentru asta nu ostenesc de loc si au rabadare. "Privegheati si va rugati !" spunea Mantuitorul ca nu cumva din nepasare, din ignoranta, din indulcirea dupa raiul lumii sa cadem pierzandu-ne Lumina lui Hristos care lumineaza tuturor spre mantuire si spre imbratisarea vietii celei vesnice.
Iata cum astazi zeita fertilitatii,Ostara sau Easter la americani, a ajuns, sub simbolul ei-iepurele, dupa cum legenda spune(o pasăre işi făcuse cuibul într-un copac bătrân. Glasul îi era atât de frumos, încât până şi vântul se oprea să o asculte. Toate vieţuitoarele o iubeau, pentru că le încălzea sufletul cu trilurile ei. Într-o zi geroasă de iarnă, cântările au dispărut. Pasărea zăcea rănită, lângă trunchiul copacului, fără să ştie cineva ce se întâmplase. Vietăţile pădurii au cerut atunci ajutorul lui Easter, zeiţa fertilităţii. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat micuţa pasăre într-un iepuraş, dar i-a lăsat puterea de a face ouă. Vremea a trecut şi a venit primăvara, când toate vieţuitoarele pădurii sărbătoreau şi ziua zeiţei. Unele i-au adus drept ofrandă flori parfumate, altele, cununi de frunze verzi. Darul cel mai frumos a fost, însă, cel adus de iepuraş: un coş plin cu ouă colorate, în semn de recunoştinţă pentru că îi salvase viaţa. Această legendă se mai păstrează vie în rândurile comunităţii olandeze din Pennsylvania, unde copiii aşteaptă de Paşte iepuraşul care face un cuib plin de ouă colorate. Din această legendă s-a născut şi tradiţia ca iepuraşul să aducă daruri copiilor), a lua locul Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, din motive asa-zis misionar-crestine(evident protestante, caci intotdeauna disimularea, adaptarea la situatia terenului arid al necredinciosilor ce trebuia "fertilizat" de misionarii crestini, chiar daca a adus o mistificare a Adevarului, a fost o arma utila si buna de folosit),urarea de Hristos a Inviat-Christ is Risen , practic disparand de tot din limbajul specific acestui moment in lumea occidentala, inlocuita cu happy easter, adica in mod evident cu o preamarire pagana a tot ceea ce tine de lume, de manifestarea lumescului, de bucuria vietuirii dupa trup.
Daca n-au creat un personaj(mos craciun-santa claus care n-are a face cu craciunul in al carui grajd Maica Sfanta a nascut decat prin furarea numelui) care sa puna in umbra, sa faca sters din constiinta credinciosilor pe Dumnezeu si lucrarea Sa de mantuire a neamului omenesc, asa cum au facut cu bucuria Daruirii lui Dumnezeu lumii prin Intruparea Fiului Sau, au re-actualizat idolatria , au re-inviat zeii pagani, motivandu-si astfel intreaga lor lucrare de desacralizare a lumii, de destelenire a lumii din dumnezeire prin bucuria vietii si vietuirii pe care actele lor o dau oamenilor. Au creat iluzia fericirii; si ce conteaza mai mult astazi,decat sa vedem oameni fericiti, cum spunea un slogan media des promovat.
Fericirea pe care ei insa o ofera este una a efemerului,o fericire lipsita de substanta in care clipa acestei fericiri are un pret foarte mare, fiind insasi fiinta omului, pentru ca adevarata fericire vine doar prin participarea si raportarea la Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat,Rastignit, Mort si Inviat, si nu prin cosumismul fiitei. Numai Hristos poate umple un gol pe care omul il resimte imediat dupa ce aceasta "fericire" trece, numnai Hristos poate aduce vesnicia fericirii dar asta inseamna o parasire, o exilare departe de aceasta lume( lume ca imagine a pacatului, ca suma a patimilor), o imbratisare a suferintei, a iubirii jertfelnice, a bucuriei lacrimei descoperite in rugaciunea traita ca marturisire a neputintei omenesti, a smereniei creatiei in fata Ziditorului sau.
Ne aflam in fata unor noi asa zise valori( umane,europene, euro-atlantice etc.) valori promovate cu scopul evident de a lua locul singurelor valori ce trebuie marturisite, propovaduite si agoniste si anume cele Dumnezeiesti. Egoismul, egocentrismul, sacrificiul pentru atingerea obiectivelor personale, narcisismul devin norme de conduita, de manifestare social morala. Orice este permis atat timp, cat drepturile si libertatile pe care ei le-au stabilit si le-au implementat nu sunt lezate, orice se poate, daca actele omului nu contravin legilor lor,daca nu este atinsa puterea si autoritatea lor( pot apare si exceptii nefericite, dupa cum vedem ca s-a intamplat in Moldova noastra unde interesul, importanta vietii umane nu merita supusa acestor legi mult iubite de lumea occidentala si unde ochii lor au vazut doar acte de huliganism, de razvratire si nu strigatul sufocat de lipsa libertatii pe care , iata, o aplica cand si doar unde este nevoie). Nu manifest o atitudine anti-sociala si nici anti statala( la distrugerea si faramitarea statelor se pricep ei foarte bine, dizolvand identitatile intr-o comunitate hibrid lipsita de identitate si de substanta ) caci in Hristos se oglindeste unitatea( si nu unirea)diversitatii si smerenia individualitatii, se manifesta tocmai bucuria participarii la Intregul Tainic, la Trupul lui Hristos, ci o marturisire a Acelui Adevar Unic, si anume ca nu putem Fi decat in Dumnezeu, ca nu viem decat prin Smerita Jertfa pe Cruce a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat.
Si daca tot cauta sa se joace de a fi dumnezeu, vin si cu promovarea unui sincretism religios, in care Dumnezeu cel Intreit in Persoane este inlocuit de un nou dumnezeu, neagasant, nepretentios, mult ingaduitor, usor adaptabil "drepturilor minoritatilor", cameleonic, discret si poate, cel mai ingrijorator lucru dintre toate, acelasi pentru toti. Am vazut cu amaraciune cum in numele ecumenismului, in a doua zi de Inviere, din fata Catedralei Ortodoxe din Timisoara s-a plecat intr-un mars organizat spre a marca acest moment duhovnicesc.Pot fi acuzat ca sunt retrograd, incapabil de a intelege noile valori spirituale, dar mereu m-am intrebat pe care Hristos Inviat Il Preaslavim, pe Cel care este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, din Adumbrirea Pururea Fecioarei Maria,Care a sfintit Crucea prin Imbratisarea Iubirii Jertfitoare, sau pe cel ce este un om minunat,binecuvantat de Dumnezeu cu daruri minunate, primul din ceilalti copii ai femeii Maria, si pentru care Crucea este locul suferintei,al raului prin excelenta si nu datatoare de viata( cu frica scriu si ma cutremur doar gandindu-ma la aceste cuvinte blasfemiatoare-alt cuvant expirat pentru ecumenistii de astazi).
Dumnezeu este promovat astazi asadar, fara a gresi, ca o idee, ca un simbol, cel mult un ceva, care pentru unii este parghie de a acapara niscavai simpatie din partea credulilor, iar pentru altii doar o manifestare a incapacitatii rationaliste, incapacitate de a se manifesta el insusi ca un dumnezeias, ce poate,ce face,ce are putere de a fi , de a lua si de a da. "N-ai avea nicio putere asupre Mea daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus"(Ioan 19,11) ii spune Domnul lui Pilat inaintea verdictului de a fi rastignit, cuvant ce ar trebui sa razbeasca timpanele celor ce li se pare ca stau, ca sa ia aminte sa nu cada(I Cor. 10, 12), formatorilor de astazi, ce au purces la o promovare a desacralizarii, a instrainarii creatiei de Dumnezeu, la o preamarire a trupului si a patimilor trupesti, la ridicarea la rang de virtute a pacatului. "Oamenii si-au bagat inlauntrul lor lumea si au alungat de acolo pe Hristos" si iarasi " astazi pacatul l-au facut moda.(...)Acesti oameni considera o jignire faptul de a nu pacatui, iar pacatul il considera progres.(...) Daca oamenii de azi, care traiesc in pacat, ar recunoaste cel putin aceasta , Dumnezeu i-ar milui.(...) Aceasta este cea mai mare hula impotriva Duhului Sfant: pacatul sa il considere progres si morala sa o numeasca inapoiere"(Cuv. Paisie Aghioritul-Cu durere si dragoste pentru omul contemporan cap.pacatul a devenit moda ).
Ne aflam in fata unei substituiri, unei repozitionari intre simbol si Realitate, intre lumina materiala ce piere si se stinge precum fumul si Lumina transfigurarii duhovnicesti ce arde pururea intru cei ce-O pun in fiinta lor prin trairea si marturisirea iubirii si improprierii roadelor Intruparii, Mortii, Rastignirii si Invierii lui Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru. Acest trend al contemporaneitatii instraineaza si pustieste, il ia pe om din cele dumnezeiesti, il ia din rugaciune, din smerirea prin post, din insetarea si flamanzirea dupa Trupul si Sangele lui Hristos ce pot fi potolite doar prin Spovedanie si Euhraistie si il "mangaie" cu toate cele ale lumii ce pot fi ale lui, il "binecuvinteaza" cu desfatarile de aici, perfide, patimase, ucigase de iubirea lui Dumnezeu si a semenilor si care creioneaza raiul intr-o sinonimie cu lumea de jos, ce va cobora pe om in cele mai de jos ale pamantului spre o vietuire ce nu a fost gatita lui, ci diavolului si slugilor lui.
La Dumnezeu totul este Realitate,nimic nu e comemorare, tot ceea ce Hristos a Invatat si Facut este despre Prezent, nimic nu apartine altui Timp ci acestui Timp pentru ca in Dumnezeu nu se poate cugeta la timp, invatatura Sa este din masura nemasuratei Vesnicii, neputand fi circumscrisa vreunei masuri. Masura lui Dumnezeu este Iubirea, iar ea este Nemasurata.
Promovarea simbolului vrea sa ucida Substanta, promovarea unui concept vrea sa ucida Adevarul, promovarea unor noi valori vrea sa ucida Virtutea, iar pentru asta nu ostenesc de loc si au rabadare. "Privegheati si va rugati !" spunea Mantuitorul ca nu cumva din nepasare, din ignoranta, din indulcirea dupa raiul lumii sa cadem pierzandu-ne Lumina lui Hristos care lumineaza tuturor spre mantuire si spre imbratisarea vietii celei vesnice.
duminică, 19 aprilie 2009
" Eu sunt Lumina lumii!"
Hristos a Inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!
Niciodata nu s-a vazut o Jertfa mai mare, nicicand nu s-a vazut o Smerenie mai inalta, nicicand nu s-a vazut o Iubire mai mare, nicicand nu s-a vazut un Stapan sa imbratiseze o Durere sfasietoare pentru robii Sai.
Astazi Cel fara de moarte se coboara la iad, primeste moartea , o imbratiseaza spre a o omori, caci doar astfel noi, robii Sai vii vom fi. Astazi ,Cel ce s-a facut asemenea noua sfarma incuietorile cele vesnice care tineau pe cei legati si face accesibila Vesnicia.De acum incolo, Raiul trebuie subiectivat, raiul trebuie mutat din Inaltimea cea de Sus intru adancimea sufletului, trebuie salasluit acolo unde Insusi El sta in ascuns si vede in ascuns.
Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat L-a dat pe Unul sau Fiu sa moara pentru ea, dar nu cu orice fel de moarte, ci inca una pe Cruce. O masura a Iubirii de sus pe care doar Dumnezeu putea s-o dea, o masura a Iubirii celei Inalte in care dumnezeirea se smereste intr-atat incat devine innomenita, o masura a Jertfei celei Inalte, pe care doar El , Cel fara de pacat, putea s-o daruiasca Lumii pe care o iubeste. Invierea lui Hristos, nu este doar o restabilire,o restaurare a unei relatii dintre Dumnezeu si creatie, ci este o intoarcere intru ascultare a creatiei fata de Creatorul ei, este o reasezare intru realitatea vesniciei a universului intreg,in care omul este faptura cea mai inalta, este o re-umplere de har in locul pustiirii celei pacatoase.
Daca El moarte nu ar fi avut, noi Viata nu am fi dobandit, daca Cruce n-ar fi indurat biruinta asupra potrivnicului n-ar fi fost, caci " daca grauntele de grau cazand pe pamant nu va muri, el singur ramane, iar de va muri multa roada aduce"(Ioan 12,24).
Acestea zice Domnul "Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul.Caci cel ce merge intru intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina ca sa fiti fii ai Luminii."(Ioan 12,35-36).Lumina straluceste lumii si o umple de Slava Sa, chemandu-o astfel la o parasire a lumii, ca suma a patimilor, ca manifestare a potrivnicului, ca mormant al celor ce sunt din lume si sunt ai lumii.Lumii i s-a pregatit Ceva din vesnicie, si anume Vesnicia Insasi, Vesnicie pentru care a fost zidita si la care o ridica acum Fiul lui Dumnezeu.
Invierea Domnului este moment de inceput al unei finalitati, caci de acum cei ce vor trebui sa devina lucratori suntem noi, zidirea lui Dumnezeu, chipuri ale dumnezeirii ce trebuie sa se smereasca spre asemanare, fapturi ce trebuie sa-si improprieze roadele intregii Jertfe Hristice, spre devenire intru lucrarea harica a Mangaietorului, a Duhului Adevarului, pe care ni L-a trimis noua de la Tatal, si intru Care devenim ascultatori.
Invierea nu este un moment, nu este o noapte ci este trecerea spre cea de-a opta zi a saptamanii, zi pe care Sfintii Parinti o numesc Zi a vesniciei, Ziua lui Dumnezeu, Zi intru care gasim inceput dar niciodata un sfarsit, Zi in care ni se va da vietuirea cea de-a pururea si impreuna cu Dumnezeu.
Lumina Invierii trebuie sa treaca din planul simbolului in planul realitatii,caci, asa cum in Jertfa Euharistica avem o Realitate vie a Trupului si a Sangelului Mielului de Jertfa, la fel si Lumina Invierii devina lucrare a dumnezeirii prin punerea ei in candela sufletului umpluta de credinta si de lucrari duhovnicesti. Daca nu va fi asa, aceasta lumina din candela se va stinge si odata cu ea si lumina credintei si ne vom arata alergand intru intuneric, haotici, lipsiti de orice orizont si mai ales intr-o pustiire evidenta, pentru ca ne lipsim de Mirele Ceresc si de roadele Jertfei de pe Cruce. Masura vietii noastre duhovnicesti se da de intensitatea caldurii emanante de Lumina lui Hristos pusa sub obrocul sufletelor noastre.Acolo trebuie sa straluceasca, sa umple sufletele de bucuria de a fi in Dumnezeu, cu Dumnezeu ce s-a daruit noua si se daruieste pururea intru Sfanta Impartasanie spre mantuire si dobandirea Celor de Sus
Acum si pururea si in vecii vecilor
Amin!
Niciodata nu s-a vazut o Jertfa mai mare, nicicand nu s-a vazut o Smerenie mai inalta, nicicand nu s-a vazut o Iubire mai mare, nicicand nu s-a vazut un Stapan sa imbratiseze o Durere sfasietoare pentru robii Sai.
Astazi Cel fara de moarte se coboara la iad, primeste moartea , o imbratiseaza spre a o omori, caci doar astfel noi, robii Sai vii vom fi. Astazi ,Cel ce s-a facut asemenea noua sfarma incuietorile cele vesnice care tineau pe cei legati si face accesibila Vesnicia.De acum incolo, Raiul trebuie subiectivat, raiul trebuie mutat din Inaltimea cea de Sus intru adancimea sufletului, trebuie salasluit acolo unde Insusi El sta in ascuns si vede in ascuns.
Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat L-a dat pe Unul sau Fiu sa moara pentru ea, dar nu cu orice fel de moarte, ci inca una pe Cruce. O masura a Iubirii de sus pe care doar Dumnezeu putea s-o dea, o masura a Iubirii celei Inalte in care dumnezeirea se smereste intr-atat incat devine innomenita, o masura a Jertfei celei Inalte, pe care doar El , Cel fara de pacat, putea s-o daruiasca Lumii pe care o iubeste. Invierea lui Hristos, nu este doar o restabilire,o restaurare a unei relatii dintre Dumnezeu si creatie, ci este o intoarcere intru ascultare a creatiei fata de Creatorul ei, este o reasezare intru realitatea vesniciei a universului intreg,in care omul este faptura cea mai inalta, este o re-umplere de har in locul pustiirii celei pacatoase.
Daca El moarte nu ar fi avut, noi Viata nu am fi dobandit, daca Cruce n-ar fi indurat biruinta asupra potrivnicului n-ar fi fost, caci " daca grauntele de grau cazand pe pamant nu va muri, el singur ramane, iar de va muri multa roada aduce"(Ioan 12,24).
Acestea zice Domnul "Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul.Caci cel ce merge intru intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina ca sa fiti fii ai Luminii."(Ioan 12,35-36).Lumina straluceste lumii si o umple de Slava Sa, chemandu-o astfel la o parasire a lumii, ca suma a patimilor, ca manifestare a potrivnicului, ca mormant al celor ce sunt din lume si sunt ai lumii.Lumii i s-a pregatit Ceva din vesnicie, si anume Vesnicia Insasi, Vesnicie pentru care a fost zidita si la care o ridica acum Fiul lui Dumnezeu.
Invierea Domnului este moment de inceput al unei finalitati, caci de acum cei ce vor trebui sa devina lucratori suntem noi, zidirea lui Dumnezeu, chipuri ale dumnezeirii ce trebuie sa se smereasca spre asemanare, fapturi ce trebuie sa-si improprieze roadele intregii Jertfe Hristice, spre devenire intru lucrarea harica a Mangaietorului, a Duhului Adevarului, pe care ni L-a trimis noua de la Tatal, si intru Care devenim ascultatori.
Invierea nu este un moment, nu este o noapte ci este trecerea spre cea de-a opta zi a saptamanii, zi pe care Sfintii Parinti o numesc Zi a vesniciei, Ziua lui Dumnezeu, Zi intru care gasim inceput dar niciodata un sfarsit, Zi in care ni se va da vietuirea cea de-a pururea si impreuna cu Dumnezeu.
Lumina Invierii trebuie sa treaca din planul simbolului in planul realitatii,caci, asa cum in Jertfa Euharistica avem o Realitate vie a Trupului si a Sangelului Mielului de Jertfa, la fel si Lumina Invierii devina lucrare a dumnezeirii prin punerea ei in candela sufletului umpluta de credinta si de lucrari duhovnicesti. Daca nu va fi asa, aceasta lumina din candela se va stinge si odata cu ea si lumina credintei si ne vom arata alergand intru intuneric, haotici, lipsiti de orice orizont si mai ales intr-o pustiire evidenta, pentru ca ne lipsim de Mirele Ceresc si de roadele Jertfei de pe Cruce. Masura vietii noastre duhovnicesti se da de intensitatea caldurii emanante de Lumina lui Hristos pusa sub obrocul sufletelor noastre.Acolo trebuie sa straluceasca, sa umple sufletele de bucuria de a fi in Dumnezeu, cu Dumnezeu ce s-a daruit noua si se daruieste pururea intru Sfanta Impartasanie spre mantuire si dobandirea Celor de Sus
Acum si pururea si in vecii vecilor
Amin!
sâmbătă, 18 aprilie 2009
Pastorala PS Mihail Episcopul Australiei si Noii Zeelande
† M I H A I L
Prin Harul lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
Preacucernicilor parinti si dreptmaritorilor crestini
Har, Mila si Pace de la Hristos Domnul
Iar de la Noi parintesti binecuvantari.
“Si fiind seara, in ziua aceea, intaia asaptamanii - Duminica, si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: ”Pace voua” (In.20,19.
Iubiti credinciosi si credincioase,
In ascultare deplina fata de voia Tatalui, Fiul cel Unul Nascut, Iisus Hristos intrupat, a venit ca sa rascumpere neamul omenesc prin patimile si moartea Sa pe Cruce. Hristos S-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui, si “a Inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti” (I Cor.15,20). Prin aceasta a rascumparat intreg neamul omenesc restabilind comuniunea omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine insusi. Astfel rupe legaturile mortii si zapisul despartitor (Efes. 2,14) si face trecerea de la moarte la viata atat ca Arhiereu care a strabatut cerurile (Evr. 4,14) cat si ca Miel al lui Dumnezeu (In.1,36) care se jertfeste pentru noi si pentru mantuirea noastra.
Ca Arhiereu, Iisus Hristos Domnul ii trimite pe Sfintii Apostoli zicandu-le:
“Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi”, iar Sfantul Evanghelist
Matei ne spune ca, in Galileia, Hristos cel Inviat S-a aratat ucenicilor si le-a zis:
”Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea mergand, invatati
toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,
invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata, Eu cu voi sunt in
toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor. Amin” (Mt.28,18-20). Cu acest mandat au
plecat la propovaduire, vestindu-l pe Hristos cel Inviat din morti.
Cei ce cred in Inviere, marturisesc impreuna cu Sfantul Apostol Toma zicand:
“Domnul meu si Dumnezeul meu” (In. 20,28) si prin Botez devin madulare ale Trupului tainic al lui Hristos, adica ale Bisericii, calauziti in tainele vietii vesnice pana la a doua venire a Fiului (In.16,13-15) de Sfantul Duh, revarsat in Biserica la Cincizecime. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune: “ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom.6,4) si asa “omul cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca sa se nimiceasca trupul pacatului, pentru a nu mai fi robi pacatului” (Rom.6,6). Putem spune astfel ca pentru Sfantul Apostol Pavel, Invierea era scopul vietii lui, era capatul unui drum care epuizeaza sirul
patimirilor omenesti. Pe alta parte, Invierea este pentru el inceputul vietii reale in Hristos, trairea impreuna cu El prin har, ca “impreuna cetatean cu Sfintii si cu
casnicii lui Dumnezeu. (Efes. 2,19).
De altfel pe drumul Damascului, Saul il intalneste pe Iisus Hristos cel inviat din morti, care il cuprinde in iubirea Sa cea dumnezeiasca si ii descopera lumina cea
binefacatoare in inima sa. Din acel moment devine un mesager neobosit al Invierii
lui Hristos, desi are de infruntat multe incercari “in batai, in temnita, in tulburari,in osteneli, in privegheri, in posturi … prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste necunoscuti, desi cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne, ca niste saraci, dar pe multi imbogatind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc” (2 Cor. 6, 5-10).
Ca Miel injunghiat, Hristos Domnul vine “ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau”
(Evr. 13,12). Dupa cum stim, dupa nedreapta judecata este osandit la moarte si “este
scos in afara portilor cetatii” Ierusalimului si a templului Vechiului Testament, adica in lume. S-a adus ca jertfa in lume si astfel universul intreg devine noua cetate, locul trairii cu Hristos.Noua creatie este Imparatia Mielului (Apoc.5,13) care prin jertfa este indreptatit sa “ia puterea si bogatia si intelepciunea si cinstea si binecuvantarea” (Apoc. 5,12) ca elemente ale vietii celei noi.
Dreptmaritori crestini, Jertfa pe Cruce, chinurile si moartea au fost biruite de Hristos in trupul Sau, pentru Sine si pentru intreg neamul omenesc. Pentru aceasta, noi devenim partasi prin Botez la moartea si Invierea Lui. Astfel iesim din robia pacatului si a mortii si traim viata in Hristos cel Inviat din morti. Aceasta cale trebuie urmata in Biserica, cu ajutorul Sfintelor Taine, pana dobandim asemanarea cu Dumnezeu, intrucat Mantuitorul Hristos ii sfinteste pe cei ce se impartasesc “spre iertare pacatelor si spre viata de veci” caci Sangele Sau “ pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor “ (Mt. 26, 26- 28), “intru innoirea vietii” (Rom.6,4). Totodata ne uneste pe toti intru marturisirea adevarului Sau revelat.
In El gasim modelul vietii fara pacat, fara dezbinari, intrigi si orgolii desarte. Citam aici tot pe Sfantul Apostol Pavel care se adreseaza galatenilor carora le atrage atentia asupra pericolului dezbinarilor dintre ei: ”iar daca va muscati intre voi unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi” (Gal.5,15) si tot el ii indeamna parinteste ”zic dar: in Duhul sa umblati si sa nu va impliniti poftele trupului, caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” (Gal.6,16-17).
Pentru aceea la sarbatoarea Invierii, in duhul pacii si iubirii fratesti sa iertam tuturor greselile savarsite fata de noi si sa rugam pe Domnul vietii sa ne adune in Biserica slavei Sale si sa ne daruiasca lumina si pacea Sa cea dumnezeiasca.
Numai asa ne putem deschidem sufletul si inima ca sa-l primim. Asa cum a stat in
mijlocul Sfintilor Apostoli si i-a binecuvantat, El vine mereu in Biserica Sa, intre
credinciosii adunati la rugaciune, la Sfanta Liturghie si ne transmite mesajul Sau
prin Sfanta Evanghelie. Aceasta pace pe care o primim ne da putere in lucrarea
noastra si ne intareste credinta si iubirea fata de El.
Avem exemplul Sfintilor Apostoli, viata si invatatura Sfintilor Parinti, a martirilor care L-au propovaduit pe Hristos cel inviat din morti. Desi adeseori erau in suferinte pentru credinta lor, totusi se bucurau si se veseleau in lupta lor,
inflacarati de dorul dupa Dumnezeu. Aceasta bucurie si veselie sa cuprinda si
inima noastra astazi, cand Hristos Domnul “a biruit moartea si pe diavolul l-a
supat si a daruit viata lumii Sale”.
Iubiti fii sufletesti,
La acest praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ne adresam tuturor
binecredinciosilor crestini romani care traiesc pe intinsul continent al Australiei si in Noua Zeelanda si va indemnam cu parinteasca dragoste sa va adunati totdeauna
in jurul bisericilor noastre ortodoxe romanesti, pentru a primi lumina lui Hristos
cel Inviat in sufletele voastre; sa va pastrati credinta ortodoxa primita de la parintii si inaintasii vostri, marturisindu-L pe Hristos ca Domn al vietii, caci El insusi zice: “Eu sunt invierea si viata … si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac” (In. 11, 25-26).
Va transmitem deasemenea urari de sanatate, pace, mantuire si ajutor in tot lucrul
cel bun, impreuna cu salutul pascal: “ Hristos a Inviat”.
Al vostru catre Domnul rugator,
† M I H A I L
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
Prin Harul lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
Preacucernicilor parinti si dreptmaritorilor crestini
Har, Mila si Pace de la Hristos Domnul
Iar de la Noi parintesti binecuvantari.
“Si fiind seara, in ziua aceea, intaia asaptamanii - Duminica, si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: ”Pace voua” (In.20,19.
Iubiti credinciosi si credincioase,
In ascultare deplina fata de voia Tatalui, Fiul cel Unul Nascut, Iisus Hristos intrupat, a venit ca sa rascumpere neamul omenesc prin patimile si moartea Sa pe Cruce. Hristos S-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui, si “a Inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti” (I Cor.15,20). Prin aceasta a rascumparat intreg neamul omenesc restabilind comuniunea omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine insusi. Astfel rupe legaturile mortii si zapisul despartitor (Efes. 2,14) si face trecerea de la moarte la viata atat ca Arhiereu care a strabatut cerurile (Evr. 4,14) cat si ca Miel al lui Dumnezeu (In.1,36) care se jertfeste pentru noi si pentru mantuirea noastra.
Ca Arhiereu, Iisus Hristos Domnul ii trimite pe Sfintii Apostoli zicandu-le:
“Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi”, iar Sfantul Evanghelist
Matei ne spune ca, in Galileia, Hristos cel Inviat S-a aratat ucenicilor si le-a zis:
”Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea mergand, invatati
toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,
invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata, Eu cu voi sunt in
toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor. Amin” (Mt.28,18-20). Cu acest mandat au
plecat la propovaduire, vestindu-l pe Hristos cel Inviat din morti.
Cei ce cred in Inviere, marturisesc impreuna cu Sfantul Apostol Toma zicand:
“Domnul meu si Dumnezeul meu” (In. 20,28) si prin Botez devin madulare ale Trupului tainic al lui Hristos, adica ale Bisericii, calauziti in tainele vietii vesnice pana la a doua venire a Fiului (In.16,13-15) de Sfantul Duh, revarsat in Biserica la Cincizecime. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune: “ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom.6,4) si asa “omul cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca sa se nimiceasca trupul pacatului, pentru a nu mai fi robi pacatului” (Rom.6,6). Putem spune astfel ca pentru Sfantul Apostol Pavel, Invierea era scopul vietii lui, era capatul unui drum care epuizeaza sirul
patimirilor omenesti. Pe alta parte, Invierea este pentru el inceputul vietii reale in Hristos, trairea impreuna cu El prin har, ca “impreuna cetatean cu Sfintii si cu
casnicii lui Dumnezeu. (Efes. 2,19).
De altfel pe drumul Damascului, Saul il intalneste pe Iisus Hristos cel inviat din morti, care il cuprinde in iubirea Sa cea dumnezeiasca si ii descopera lumina cea
binefacatoare in inima sa. Din acel moment devine un mesager neobosit al Invierii
lui Hristos, desi are de infruntat multe incercari “in batai, in temnita, in tulburari,in osteneli, in privegheri, in posturi … prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste necunoscuti, desi cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne, ca niste saraci, dar pe multi imbogatind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc” (2 Cor. 6, 5-10).
Ca Miel injunghiat, Hristos Domnul vine “ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau”
(Evr. 13,12). Dupa cum stim, dupa nedreapta judecata este osandit la moarte si “este
scos in afara portilor cetatii” Ierusalimului si a templului Vechiului Testament, adica in lume. S-a adus ca jertfa in lume si astfel universul intreg devine noua cetate, locul trairii cu Hristos.Noua creatie este Imparatia Mielului (Apoc.5,13) care prin jertfa este indreptatit sa “ia puterea si bogatia si intelepciunea si cinstea si binecuvantarea” (Apoc. 5,12) ca elemente ale vietii celei noi.
Dreptmaritori crestini, Jertfa pe Cruce, chinurile si moartea au fost biruite de Hristos in trupul Sau, pentru Sine si pentru intreg neamul omenesc. Pentru aceasta, noi devenim partasi prin Botez la moartea si Invierea Lui. Astfel iesim din robia pacatului si a mortii si traim viata in Hristos cel Inviat din morti. Aceasta cale trebuie urmata in Biserica, cu ajutorul Sfintelor Taine, pana dobandim asemanarea cu Dumnezeu, intrucat Mantuitorul Hristos ii sfinteste pe cei ce se impartasesc “spre iertare pacatelor si spre viata de veci” caci Sangele Sau “ pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor “ (Mt. 26, 26- 28), “intru innoirea vietii” (Rom.6,4). Totodata ne uneste pe toti intru marturisirea adevarului Sau revelat.
In El gasim modelul vietii fara pacat, fara dezbinari, intrigi si orgolii desarte. Citam aici tot pe Sfantul Apostol Pavel care se adreseaza galatenilor carora le atrage atentia asupra pericolului dezbinarilor dintre ei: ”iar daca va muscati intre voi unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi” (Gal.5,15) si tot el ii indeamna parinteste ”zic dar: in Duhul sa umblati si sa nu va impliniti poftele trupului, caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” (Gal.6,16-17).
Pentru aceea la sarbatoarea Invierii, in duhul pacii si iubirii fratesti sa iertam tuturor greselile savarsite fata de noi si sa rugam pe Domnul vietii sa ne adune in Biserica slavei Sale si sa ne daruiasca lumina si pacea Sa cea dumnezeiasca.
Numai asa ne putem deschidem sufletul si inima ca sa-l primim. Asa cum a stat in
mijlocul Sfintilor Apostoli si i-a binecuvantat, El vine mereu in Biserica Sa, intre
credinciosii adunati la rugaciune, la Sfanta Liturghie si ne transmite mesajul Sau
prin Sfanta Evanghelie. Aceasta pace pe care o primim ne da putere in lucrarea
noastra si ne intareste credinta si iubirea fata de El.
Avem exemplul Sfintilor Apostoli, viata si invatatura Sfintilor Parinti, a martirilor care L-au propovaduit pe Hristos cel inviat din morti. Desi adeseori erau in suferinte pentru credinta lor, totusi se bucurau si se veseleau in lupta lor,
inflacarati de dorul dupa Dumnezeu. Aceasta bucurie si veselie sa cuprinda si
inima noastra astazi, cand Hristos Domnul “a biruit moartea si pe diavolul l-a
supat si a daruit viata lumii Sale”.
Iubiti fii sufletesti,
La acest praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ne adresam tuturor
binecredinciosilor crestini romani care traiesc pe intinsul continent al Australiei si in Noua Zeelanda si va indemnam cu parinteasca dragoste sa va adunati totdeauna
in jurul bisericilor noastre ortodoxe romanesti, pentru a primi lumina lui Hristos
cel Inviat in sufletele voastre; sa va pastrati credinta ortodoxa primita de la parintii si inaintasii vostri, marturisindu-L pe Hristos ca Domn al vietii, caci El insusi zice: “Eu sunt invierea si viata … si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac” (In. 11, 25-26).
Va transmitem deasemenea urari de sanatate, pace, mantuire si ajutor in tot lucrul
cel bun, impreuna cu salutul pascal: “ Hristos a Inviat”.
Al vostru catre Domnul rugator,
† M I H A I L
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
luni, 13 aprilie 2009
''Auzi ce spun acestia?''-Matei 21,16- Cuvant la Duminica Floriilor
Imaginea evangheliei de astazi se poate defini ca o contradictie pentru ca ,pe de o parte,avem multimea in culmea fericirii,multime ce cauta la Imparatul ei,iar pe de alta parte avem un Imparat ce plange ,un imparat trist ,inlacrimat ce nu se face partas acestei bucurii a lor. Aceasta stare a lui Hristos trebuie inteleasa prin raportare la evenimentul invierii lui Lazar,Evanghelia marturisind ca multimea Ce-L astepta pe Hristos era nerabdatoare sa-L vada pe Acela care il inviase pe Lazar dar si pe Lazar insusi.Ne aflam in fata manifestarii goanei dupa senzational, dupa nemaintalnit si de aceea atunci, ca si astazi de altfel,omul este atras intr-o atitudine pseudo religioasa de inexplicabilul rational,intr-un hocus-pocus spiritual.
Tristetea lui Hristos vine si din cunoasterea faptului ca multimea nu-L ,cauta pe El,Fiul lui Dumnezeu Intrupat,ci dorea sa priveasca la Iisus ,Fiul lui Iosif din Nazaretul Galileii, savarsitorul miraculos al invierii lui Lazar. Spectacularul,nemaintalnitul(caci nu se stia nicicand ca un mort, aflat in stare de descompunere sa fie scos din mormant si inviat dupa 4 zile) face ca Hristos sa fie atractiv,sa fie demn de cautat si de privit.
In fata acestui spectacol,lucrarea duhovniceasca a lui Dumnezeu se face vadita(in chip simbolic, anticipand fapte de dupa Invierea Domnului) in momente ce se integreaza in tabloul Intrarii in Ierusalim, fara insa a se contopi cu acestea. Iata intai pe Hristos gata de a intra in Ierusalim, cerand ucenicilor sai sa mearga in cetate si sa aduca de acolo manzul asinei, manz ce preinchipuie neascultarea dar si lumea pagana ,lipsita de cunoasterea lui Dumnezeu, caci din fire aceste animale sunt indaratnice.Trimiterea ucenicilor este in fapt o anticipare a trimiterii lor la propovaduirea Cuvantului,ce se va marturisi neamurilor. Aducandu-l la Hristos,acestia invesmanteaza manzul,pun peste el hainelele lor ce devin astfel vesmantul cel nou,haina neprihanita,vesmantul neintinat de pacat ce este dobandit de crestinii drept credinciosi prin taina botezului si prin primirea cuvantului Evangheliei. Mai este un lucru ce trebuie mentionat legat de acest moment.Ce face Hristos ? Calareste manzul asinei, dar nu in acceptiunea comuna, pentru ca nici nu avea cum,intru-cat manzul,mic de statura, nu permitea acest lucru, astfel ca Domnul atingea cu ale Sale picioare pamantul. Acest gest arata ca Hristos nu este Stapanul ce mana pe cel ce este sub ascultarea lui prin impunere, nu-l struneste ci se face impreuna tovaras calatoriei,da liber vointei individuale de a accepta pe Hristos ca si Calauzitor, impreuna Calator pe drumul jertfelniciei, al patimirii spre castigarea si dobandirea invierii.Este smerenia Imparatului altei Lumi,in care ce-l ce vrea sa fie mai mare trebuie sa slujeasca celorlati,sa fie cel mai mic intre toti.
In al doilea rand avem atitudinea "copiilor si a celor ce sug", pentru ca ei privind la Hristos, slavesc pe Dumnezeu in cantari de lauda.Este o marturie acest fapt ca "cei curati cu inima" a "carora este Imparatia Cerurilor" privind cu ochii duhovnicesti Il afla pe Dumnezeu,Il descopera in Fiul Intrupat ,in Hristos Iisus.Curatia,puritatea duhovniceasca Il fac pe Hristos revelat celui ce-L cauta, si asta dau marturie acesti copii.
Ar trebui sa spunem ca ei,copiii, ca intreg neamul evreiesc de altfel ,erau in asteptarea venirii lui Mesia ,asteptare transmisa din generatie in generatie.Era o altfel de priveghere, a unui altfel de mantuitor.Avand aceasta pregatire anticipativa, pentru copii a fost usor sa-L descopere pe Hristos ca pe Imparatul asteptat, si de aici reactia lor de a psalmodia.Gandul lor nu fusese pervertit de preceptele fariseilor si carturarilor,si deci mintea lor nu reactiona printr-o judecata patrunzatoare,ci dintr-o marturisire a chipului lui Dumnezeu din ei care recunostea pe Dumnezeu. Multimea nu vibra insa intr-un gand cu pruncii, pentru ca acel mesia pe care ei il asteptau trebuia sa fie unul de-ai lor,din lumea lor, chemat sa rezolve problemele lumii lor.Hristos era interesant doar pentru ca il inviase pe Lazar si nu pentru ca ierta pacatele, pentru ca dezlega legaturile diavolesti atintite asupra oamenilor sau ca ii curata pe cei leprosi sau ca vindeca bolnavii.
Avem aici de a face cu o marturisire din partea opiniei publice, cu o reactie din partea multimii. Formatorii de opinie de atunci(ca si cei de astazi), fariseii si carturarii, sunt surprinsi, incapabili sa reactioneze, vad ca multimea le scapa de sub control.Reactia lor frizeeaza usor ridicolul:"auzi ce spun acestia?"(Mt.21.16) caci in fata adevarului sunt pusi in inferioritate, nu mai pot controla si hotari ei cine este mesia.
Este evident ca atunci,ca si astazi, se promova o reasezare a societatii pe legi noi,legi care nu se se gasesc fundamentate pe adevarurile dumnezeiesti, ci pe principii in care libertatea este inlocuita cu libertinajul,in care Adevarul este partitionat in adevaruri adaptabile situatiilor aparute, in care iubirea se identifica cu desfraul si cu satisfacerea pornirilor patimase.
Conducatorii de atunci ca si cei de azi nu manifesta acea frica de Dumnezeu ce aduce intelepciunea(Isus fiul lui Sirah 1,14) si de aceea se tem de marturisirea neprihanirii prin gura pruncilor caci "intelepciunea a deschis gura celor muti si limba pruncilor a facut-o bine graitoare"(Intelepciunea lui Solomon 10,21) .I-au mai omorat odata 14000, acum nu mai pot sa-i omoare.
Daca atunci Mesia a fost batjocorit,chinuit, omorat de dorinta venirii unui mesia razboinic, triumfalist, iubitor de stapanire,de acest mesia creionat de formatorii de opinie de atunci,astazi asistam la un asalt asupra Hristosului ce, prin smerenia Intruparii si Jertfei Sale, a biruit pacatul,ce a omorat moartea cea semeata. I-au luat ziua praznuirii Nasterii Lui si i-au transformat-o intr-un balci comercial,intr-un triumf al pantecelui asupra sufletului, au inlocuit Darul cel Nepretuit cu goana agonizanta dupa cadouri.N-a fost suficient.Vor astazi sa ia Lumina Invierii lui Hristos si sa-i dea iepurelui insemnatate, vor sa inlocuiasca postul, rugaciunea, durerea Patimilor si bucuria Invierii cu concedii minunate, cu "clipe de neuitat" in care "mangaierea trupeasca " sa se identifice cu scopul si esenta cinstirii Invierii.De curand, in parlamentul Irlandei s-a discutat inaintarea catre parlamentul european a unei cereri pentru fixarea datei Pastilor( nu este un caz singular caci la Conciliul II Vatican s-a discutat aceasta problema iar Biserica Romano-Catolica a propus ca data Pastilor sa fie cu data fixa stabilita in a doua duminica din aprilie,ignorand total,incalcand in mod evident hotararile Sinodului I Ecumenic cand Sfintii Parinti au stabilit modul de calcul al datei Pastilor) pe considerente pur economice si comerciale.Atunci Ortodoxia a stat dreapta si a pastrat adevarurile ei de credinta.Acum sa ne rugam sa ramanem asa cum am fost...
Nu ne manifestam ca anti sociali, dar cand vezi ca Patimile lui Hristos sunt prilej de relaxare, ca Invierea Domnului se vinde bine si imbogateste bine, ca locul postului,al jertfei si al nevointei a fost inlocuit cu relaxarea,sfaraiala gratarului si ciocnirea paharelor, cu exaltarea pantecului, cand oualele galben , portocalii, verzi, albastre, negre, multicolor ( asa zisul simbol al tolerantei, de fapt promovarea unor pacate sub masca tolerantei)coplesesc rosata oualelor insangerate de jertfa lui Hristos, trebuie sa te intrebi daca vrei sa fi hristic sau "anti-social"? Vrei sa traiesti ca si pruncii ce strigau "Osana Fiul lui David" sau sa te bucuri ca Jertfa, Suferinta si Moartea Unuia sunt inca un prilej de preaslavire a lumescului, a lumii ca imagine a desfatarii patimase.
Sa ne intoarcem la farisei si carturari. Momentul de uluiala a durat putin, s-au regrupat, au cautat sa piarda si pe Hristos si pe Lazar, marturia lucrarii dumnezeiesti.Au lucrat asupra opiniei publice, au manipulat gloata ce este, ca de fiecare data, schimbatoare.Hristos plange azi ca stie ca doar prin gura pruncilor a fost grait tot adevarul, stie ca in cazul Sau nu se poate vorbi de gloata ca marturisitori ai Sai, si de aceea va spune "Nu te teme turma mica", stie ca in curand ei , gloata,Il va rastigni.Plange cunoscandu-le inimile, cugetele, cunoscandu-le incapacitatea de a cauta dincolo de lumesc.
Tot ceea ce astazi a patimit Hristos se regaseste in cotidian , e atat de real precum Domnul este Realitate Vie si Nesangeroasa in jertfa Euharistica. Ne aflam astazi, cred, intr-un timp al marturisirii si al pocaintei.Poate ca ar trebui sa cautam iar la gura pruncilor, sau sa cautam a marturisi cu neprihanirea lor Iubirea fata de Cel ce este Iubirea Insasi,sa marturisim ca vrem sa fim nu ai lumii, ci ai Imparatiei Ceresti, ai Lumii celei de Sus, impreuna partasi Mortii si Invierii lui Hristos Domnul nostru
Amin
Tristetea lui Hristos vine si din cunoasterea faptului ca multimea nu-L ,cauta pe El,Fiul lui Dumnezeu Intrupat,ci dorea sa priveasca la Iisus ,Fiul lui Iosif din Nazaretul Galileii, savarsitorul miraculos al invierii lui Lazar. Spectacularul,nemaintalnitul(caci nu se stia nicicand ca un mort, aflat in stare de descompunere sa fie scos din mormant si inviat dupa 4 zile) face ca Hristos sa fie atractiv,sa fie demn de cautat si de privit.
In fata acestui spectacol,lucrarea duhovniceasca a lui Dumnezeu se face vadita(in chip simbolic, anticipand fapte de dupa Invierea Domnului) in momente ce se integreaza in tabloul Intrarii in Ierusalim, fara insa a se contopi cu acestea. Iata intai pe Hristos gata de a intra in Ierusalim, cerand ucenicilor sai sa mearga in cetate si sa aduca de acolo manzul asinei, manz ce preinchipuie neascultarea dar si lumea pagana ,lipsita de cunoasterea lui Dumnezeu, caci din fire aceste animale sunt indaratnice.Trimiterea ucenicilor este in fapt o anticipare a trimiterii lor la propovaduirea Cuvantului,ce se va marturisi neamurilor. Aducandu-l la Hristos,acestia invesmanteaza manzul,pun peste el hainelele lor ce devin astfel vesmantul cel nou,haina neprihanita,vesmantul neintinat de pacat ce este dobandit de crestinii drept credinciosi prin taina botezului si prin primirea cuvantului Evangheliei. Mai este un lucru ce trebuie mentionat legat de acest moment.Ce face Hristos ? Calareste manzul asinei, dar nu in acceptiunea comuna, pentru ca nici nu avea cum,intru-cat manzul,mic de statura, nu permitea acest lucru, astfel ca Domnul atingea cu ale Sale picioare pamantul. Acest gest arata ca Hristos nu este Stapanul ce mana pe cel ce este sub ascultarea lui prin impunere, nu-l struneste ci se face impreuna tovaras calatoriei,da liber vointei individuale de a accepta pe Hristos ca si Calauzitor, impreuna Calator pe drumul jertfelniciei, al patimirii spre castigarea si dobandirea invierii.Este smerenia Imparatului altei Lumi,in care ce-l ce vrea sa fie mai mare trebuie sa slujeasca celorlati,sa fie cel mai mic intre toti.
In al doilea rand avem atitudinea "copiilor si a celor ce sug", pentru ca ei privind la Hristos, slavesc pe Dumnezeu in cantari de lauda.Este o marturie acest fapt ca "cei curati cu inima" a "carora este Imparatia Cerurilor" privind cu ochii duhovnicesti Il afla pe Dumnezeu,Il descopera in Fiul Intrupat ,in Hristos Iisus.Curatia,puritatea duhovniceasca Il fac pe Hristos revelat celui ce-L cauta, si asta dau marturie acesti copii.
Ar trebui sa spunem ca ei,copiii, ca intreg neamul evreiesc de altfel ,erau in asteptarea venirii lui Mesia ,asteptare transmisa din generatie in generatie.Era o altfel de priveghere, a unui altfel de mantuitor.Avand aceasta pregatire anticipativa, pentru copii a fost usor sa-L descopere pe Hristos ca pe Imparatul asteptat, si de aici reactia lor de a psalmodia.Gandul lor nu fusese pervertit de preceptele fariseilor si carturarilor,si deci mintea lor nu reactiona printr-o judecata patrunzatoare,ci dintr-o marturisire a chipului lui Dumnezeu din ei care recunostea pe Dumnezeu. Multimea nu vibra insa intr-un gand cu pruncii, pentru ca acel mesia pe care ei il asteptau trebuia sa fie unul de-ai lor,din lumea lor, chemat sa rezolve problemele lumii lor.Hristos era interesant doar pentru ca il inviase pe Lazar si nu pentru ca ierta pacatele, pentru ca dezlega legaturile diavolesti atintite asupra oamenilor sau ca ii curata pe cei leprosi sau ca vindeca bolnavii.
Avem aici de a face cu o marturisire din partea opiniei publice, cu o reactie din partea multimii. Formatorii de opinie de atunci(ca si cei de astazi), fariseii si carturarii, sunt surprinsi, incapabili sa reactioneze, vad ca multimea le scapa de sub control.Reactia lor frizeeaza usor ridicolul:"auzi ce spun acestia?"(Mt.21.16) caci in fata adevarului sunt pusi in inferioritate, nu mai pot controla si hotari ei cine este mesia.
Este evident ca atunci,ca si astazi, se promova o reasezare a societatii pe legi noi,legi care nu se se gasesc fundamentate pe adevarurile dumnezeiesti, ci pe principii in care libertatea este inlocuita cu libertinajul,in care Adevarul este partitionat in adevaruri adaptabile situatiilor aparute, in care iubirea se identifica cu desfraul si cu satisfacerea pornirilor patimase.
Conducatorii de atunci ca si cei de azi nu manifesta acea frica de Dumnezeu ce aduce intelepciunea(Isus fiul lui Sirah 1,14) si de aceea se tem de marturisirea neprihanirii prin gura pruncilor caci "intelepciunea a deschis gura celor muti si limba pruncilor a facut-o bine graitoare"(Intelepciunea lui Solomon 10,21) .I-au mai omorat odata 14000, acum nu mai pot sa-i omoare.
Daca atunci Mesia a fost batjocorit,chinuit, omorat de dorinta venirii unui mesia razboinic, triumfalist, iubitor de stapanire,de acest mesia creionat de formatorii de opinie de atunci,astazi asistam la un asalt asupra Hristosului ce, prin smerenia Intruparii si Jertfei Sale, a biruit pacatul,ce a omorat moartea cea semeata. I-au luat ziua praznuirii Nasterii Lui si i-au transformat-o intr-un balci comercial,intr-un triumf al pantecelui asupra sufletului, au inlocuit Darul cel Nepretuit cu goana agonizanta dupa cadouri.N-a fost suficient.Vor astazi sa ia Lumina Invierii lui Hristos si sa-i dea iepurelui insemnatate, vor sa inlocuiasca postul, rugaciunea, durerea Patimilor si bucuria Invierii cu concedii minunate, cu "clipe de neuitat" in care "mangaierea trupeasca " sa se identifice cu scopul si esenta cinstirii Invierii.De curand, in parlamentul Irlandei s-a discutat inaintarea catre parlamentul european a unei cereri pentru fixarea datei Pastilor( nu este un caz singular caci la Conciliul II Vatican s-a discutat aceasta problema iar Biserica Romano-Catolica a propus ca data Pastilor sa fie cu data fixa stabilita in a doua duminica din aprilie,ignorand total,incalcand in mod evident hotararile Sinodului I Ecumenic cand Sfintii Parinti au stabilit modul de calcul al datei Pastilor) pe considerente pur economice si comerciale.Atunci Ortodoxia a stat dreapta si a pastrat adevarurile ei de credinta.Acum sa ne rugam sa ramanem asa cum am fost...
Nu ne manifestam ca anti sociali, dar cand vezi ca Patimile lui Hristos sunt prilej de relaxare, ca Invierea Domnului se vinde bine si imbogateste bine, ca locul postului,al jertfei si al nevointei a fost inlocuit cu relaxarea,sfaraiala gratarului si ciocnirea paharelor, cu exaltarea pantecului, cand oualele galben , portocalii, verzi, albastre, negre, multicolor ( asa zisul simbol al tolerantei, de fapt promovarea unor pacate sub masca tolerantei)coplesesc rosata oualelor insangerate de jertfa lui Hristos, trebuie sa te intrebi daca vrei sa fi hristic sau "anti-social"? Vrei sa traiesti ca si pruncii ce strigau "Osana Fiul lui David" sau sa te bucuri ca Jertfa, Suferinta si Moartea Unuia sunt inca un prilej de preaslavire a lumescului, a lumii ca imagine a desfatarii patimase.
Sa ne intoarcem la farisei si carturari. Momentul de uluiala a durat putin, s-au regrupat, au cautat sa piarda si pe Hristos si pe Lazar, marturia lucrarii dumnezeiesti.Au lucrat asupra opiniei publice, au manipulat gloata ce este, ca de fiecare data, schimbatoare.Hristos plange azi ca stie ca doar prin gura pruncilor a fost grait tot adevarul, stie ca in cazul Sau nu se poate vorbi de gloata ca marturisitori ai Sai, si de aceea va spune "Nu te teme turma mica", stie ca in curand ei , gloata,Il va rastigni.Plange cunoscandu-le inimile, cugetele, cunoscandu-le incapacitatea de a cauta dincolo de lumesc.
Tot ceea ce astazi a patimit Hristos se regaseste in cotidian , e atat de real precum Domnul este Realitate Vie si Nesangeroasa in jertfa Euharistica. Ne aflam astazi, cred, intr-un timp al marturisirii si al pocaintei.Poate ca ar trebui sa cautam iar la gura pruncilor, sau sa cautam a marturisi cu neprihanirea lor Iubirea fata de Cel ce este Iubirea Insasi,sa marturisim ca vrem sa fim nu ai lumii, ci ai Imparatiei Ceresti, ai Lumii celei de Sus, impreuna partasi Mortii si Invierii lui Hristos Domnul nostru
Amin
joi, 9 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
