Invatatura despre suflet a Cuviosului Paisie Aghioritul

Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? Cu ce alt lucru poate sa schimbe un lucru atat de frumos, a carui asemanare nu se gaseste nici in cer, nici pe pamant? Si daca am atata frumusete in suflet, mai am ochi sa vad alta frumusete in lume?

Cinstesc o scandura pentru ca are imaginea unui imparat sau carmuitor si nu cinstesc sufletul meu in care Dumnezeu Si-a pus chipul Lui?

In aceasta viata, cand vrem sa deschidem Raiul, ca sa pastram acolo inlauntru sufletul nostru, cu usurinta gasim cheile. Acestea sunt lasate de Hristos in mainile fiecarui arhiereu si duhovnic. Dar daca vine pe neasteptate moartea si murim neindreptati si nepocaiti, si ne pierdem sufletul, si intram dupa cum meritam in iad, unde vom gasi cheile ca sa deschidem iadul, ca sa se elibereze sufletul nostru? Nu exista nicio speranta de eliberare pentru ca in iad "nu exista pocainta". Si daca sufletul nostru nenorocit este inchis in iad o data, este inchis pentru totdeauna, s-a pierdut o data, este pierdut pentru totdeauna!


SUPER- MARKETUL LUI DUMNEZEU

Inainte, cu mult timp inainte mergeam in Autobuzul vietii. Si intr-o zi am vazut o placuta pe care scria "Super -Marketul lui Dumnezeu". Si am ramas surprins! Cand m-am apropiat, usa s-a deschis larg si m-am aflat inaunttru. M-au intampinat lucratorii angajati. Si m-am umplut iarasi de uimire. Erau ingerasi! Unul dintre ei s-a apropiat zambind si mi-a dat un cos. "Cumpara cu intelepciune tot ce vrei!"- mi-a zis.
Erau de toate acolo. Intai de toate am pus in cosul meu multa Rabdare, pretioasa Iubire si Intelegere. M-am gandit: " acestea iti trebuie mereu oriunde te-ai duce". In continuare am luat o sacosa de Intelepciune si doua sacose cu Credinta. Sfantul Duh era peste tot si L-am lasat sa ma patrunda. M-am oprit putin, dar mai incolo am vazut Puterea, indispensabila in lupta. " Imi trebuie insa si Binecuvantare, Smerenie si Recunostinta!" am gandit eu. Le-am procurat si pe acestea.
In sfarsit, m-am apropiat de casa pentru plata.Cand am inaintat, insa , am vazut si Rugaciunea si Infranarea. Sigur aveam nevoie de amandoua, pentru ca stiam ca, odata iesit din magazin, aveam sa intalnesc pacatul. Pacea si Bucuria, precum si Doxologia erau in ultimul raft.
Deci m-am apropiat de casa si l-am intrebat pe inger:
- Cat datorez?
Acela a zambit si mi-a spus cu simplitate:
- Ai luat toate cate ti-au trebuit?
- Da, i-am zis. Cat datorez?
A suras si mi-a zis din nou:" Suma este platita de mult. A platit-o Hristos Cel Intrupat, Cel Rastignit, Cel Inviat!"

Slujba Prohodirii lui Gheronda Iosif Vatopedinul

Acatistul Maicii Domnului Prodromita(Icoana nefacuta de mana de la Schitul Prodromu Athos)

După obişnuitul început se zic
Condacele şi Icoasele

Condacul 1:
Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ne-ai dăruit nouă icoana în care chipul tău şi al Pruncului tău s-au zugrăvit prin minune dumnezeiască, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Icosul 1:
Îngerii şi arhanghelii şi soborul cuvioşilor athoniţi cu mare cinste te-au lăudat, Născătoare de Dumnezeu, şi prooroceşte i-a văzut Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Căci palatele tale de aur, pe care le văzuse în părţile Viglei, au închipuit Schitul Prodromului, care mai apoi în acel loc s-a ridicat. Şi prin venirea icoanei tale făcătoare de minuni Prodromiţa, adică Înaintemergătoarea, ni l-ai arătat grădină a binecuvântărilor tale, pentru care îţi zicem cu mare glas:
Bucură-te, că Prodromiţă eşti cu dreptate numită,
Bucură-te, a schitului înaintemergătoare smerită,
Bucură-te, roadă pe care Sfântul Munte o a cules,
Bucură-te, al Schitului Prodromu chivot ales,
Bucură-te, egumenă care sufletele în obştea ta cu grijă le aduni,
Bucură-te, trâmbiţă care spre trezirea din patimi suni,
Bucură-te, că în icoană te schimbi la faţă, pe privitori uimind,
Bucură-te, că uneori chipul ţi se întunecă, mustrător devenind,
Bucură-te, că icoana strălucitoare la praznicele tale devine,
Bucură-te, că închinătorii credincioşi vie în icoană te văd pe tine,
Bucură-te, că faţa ta cea preafrumoasă ni s-a descoperit,
Bucură-te, că şi chipul Pruncului tău prin minune a fost zugrăvit,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 2-lea:
Vrând stareţul Nifon să dobândească o icoană făcătoare de minuni pentru Schitul românesc Prodromu, a căutat un iconar care să vrea să păzească o rânduială aspră de nevoinţă şi rugăciune când picta, şi, bucurându-se că a aflat un zugrav râvnitor, I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:
Întristându-se părinţii Nifon şi Nectarie că iconarul nu reuşea să isprăvească de zugrăvit icoana ta, pe neaşteptate au fost chemaţi: „Să trimiteţi degrabă să ia sfânta icoană, care singură s-a zugrăvit, căci lume multă s-a adunat privind la minunea sfintei icoane”. Şi pentru aceasta îţi zicem:
Bucură-te, că iconarul sfintele feţe să le picteze nu a reuşit,
Bucură-te, că osteneala i-ai primit şi nevoinţa i-ai răsplătit,
Bucură-te, că, neterminând să picteze icoana, a aflat-o desăvârşită,
Bucură-te, că de lucrarea ta mintea noastră este covârşită,
Bucură-te, ceea ce n-ai învăţat pe nimeni în ce chip a fost,
Bucură-te, că tainelor tale inimile noastre le faci adăpost,
Bucură-te, că iconarul a scris minunea care s-a întâmplat,
Bucură-te, că mărturia lui până astăzi ni s-a păstrat,
Bucură-te, că de cuvintele sale credincioşii nu s-au îndoit,
Bucură-te, că în casa lui lume multă să ţi se închine a venit,
Bucură-te, lumină, a părintelui Nifon sfântă dorire,
Bucură-te, a nădejdii sale neclintită răsplătire,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 3-lea:
Precum s-a mirat Sfântul Alipie de la Pecerska când în chilia sa a venit îngerul şi a pictat în chip minunat icoana Adormirii Maicii Domnului, aşa s-a mirat şi iconarul Iordache văzând cum chipul Maicii Domnului şi cel al Fiului ei, pe care nu le terminase, fuseseră plinite nu de mână omenească, şi uimindu-se I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea:
Auzind mitropolitul marea minune care se făcuse în Iaşi, a venit cu preoţii să ţi se închine cu evlavie şi a mărturisit: „Cu adevărat, mare dar ne-a dăruit Maica Domnului prin această minunată şi slăvită icoană a sa”, şi pentru aceasta cu mulţumire cântăm ţie:
Bucură-te, că apa cea vie şi fără de moarte o ai revărsat,
Bucură-te, că boierul pentru fiul său care zăcea ţi s-a rugat,
Bucură-te, că bolnavul luând agheasma s-a vindecat,
Bucură-te, că fiul împreună cu tatăl său ţi s-au închinat,
Bucură-te, că pe lepros l-ai tămăduit când agheasmă a băut,
Bucură-te, că îndată lepra de pe el ca nişte solzi a căzut,
Bucură-te, că omul care avea albeaţă pe ochi vedere a dobândit,
Bucură-te, că şirul tămăduirilor tale nici până astăzi nu s-a oprit,
Bucură-te, că pe cei părăsiţi de doctori din paturi îi ridici,
Bucură-te, că neputinţele noastre cu prisos de har le vindeci,
Bucură-te, luminarea preoţilor şi cinstea ierarhilor,
Bucură-te, că îi înţelepţeşti pe urmaşii apostolilor,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 4-lea:
Neputând părinţii să scrie minunile pe care le auziseră, pentru că erau covârşiţi de credincioşii care le cereau să se roage pentru ei, au mărturisit însă noianul minunilor cu glas de bucurie, şi, pregătindu-se de călătoria spre Sfântul Munte, I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:
Mult au avut de mers părinţii prodromiţi, dar multe au fost şi minunile tale, Născătoare de Dumnezeu, că în fiecare oraş în care a ajuns icoana poporul a venit să ţi se închine cu credinţă, şi cei care au primit ajutor în nevoile lor au devenit apostoli ai harului tău, cântându-ţi:
Bucură-te, bucuria noastră, nădejde neînfruntată,
Bucură-te, că celor ce te cinstesc le găteşti răsplată,
Bucură-te, că împreună cu icoana ta ai călătorit,
Bucură-te, că la fiecare popas semnele tale au strălucit,
Bucură-te, că după plecarea icoanei ele nu se împuţinau,
Bucură-te, că în minţile oamenilor minunile vii rămâneau,
Bucură-te, că celor trudiţi şi împovăraţi le eşti apărătoare,
Bucură-te, că de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi le eşti îngrăditoare,
Bucură-te, că ai surpat jugul minciunii şi năvălirea diavolilor,
Bucură-te, roabă aleasă a Domnului şi stăpână a tuturor,
Bucură-te, Fecioară, a Împărăţiei Cerurilor mireasmă,
Bucură-te, pecete pusă pe a inimilor noastre mahramă,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 5-lea:
S-a mâhnit femeia cea bolnavă că nu putea să meargă să se închine icoanei care izvora tămăduiri, dar Fecioara preaslăvită i s-a arătat în vis, poruncindu-i să se scoale degrabă şi să meargă să ia binecuvântarea multdorită. Şi, pornind la drum, îndată s-a arătat desăvârşit sănătoasă, pentru care I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:
Tămăduindu-se femeia cea bolnavă, nu s-a lenevit să meargă să se închine sfintei tale icoane, vrând să mărturisească tuturor că se vindecase. Iar ajungând la icoana ta, a dat mărturie că o văzuse de mai înainte în vis şi a vestit mulţimii cum a dobândit tămăduire, iar preoţii şi credincioşii ţi-au cântat:
Bucură-te, ceea ce credinţa femeii bolnave o ai răsplătit,
Bucură-te, ceea ce de visele înşelătoare ne-ai ferit,
Bucură-te, că prin icoana ta multe şi felurite minuni ai săvârşit,
Bucură-te, că în casa învăţătorului puţin-credincios să fie dusă nu ai primit,
Bucură-te, că el de două ori a trimis trăsura după odor, dar părinţii să i-l dea nu au voit,
Bucură-te, că mai potrivit să vină închinătorul la icoană au socotit,
Bucură-te, că a treia oară trimiţând acela trăsura s-a arătat minunea ta,
Bucură-te, că oricât s-au străduit părinţii nu au reuşit să ia icoana,
Bucură-te, că până la trăsură patru oameni să o ducă cu greu au putut,
Bucură-te, că împotrivirea ta s-a cunoscut când tocul icoanei s-a desfăcut,
Bucură-te, că de la zgomotul mare oamenii şi caii s-au spăimântat,
Bucură-te, că l-ai smerit pe învăţătorul care avea cugetul de necredinţă întunecat,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 6-lea:
În biserica Sfinţilor Împăraţi din Galaţi, zugravul care nu credea că icoana a fost pictată prin minune dumnezeiască a început a-i batjocori pe creştinii care nu se îndoiau de aceasta, dar s-a îngrozit când a văzut-o pe Maica Domnului privindu-l cu asprime din icoană, şi, pocăindu-se, I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:
Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu fie necredincios minunii dumnezeieşti, ca să nu îşi agonisească osândă, ci toţi să îi cânte cu veselie Maicii lui Dumnezeu, nădăjduind că vor primi luminarea minţii şi întărire în credinţă:
Bucură-te, că risipind tu cursele diavoleşti agonisim folos,
Bucură-te, că nu ai răbdat hulele zugravului necredincios,
Bucură-te, că prin schimbarea feţei tale din icoană l-ai mustrat,
Bucură-te, că pricepându-şi greşeala minunile tale le-a trâmbiţat,
Bucură-te, că nu i-ai îngăduit să semene îndoiala în popor,
Bucură-te, că ai venit în apărarea credincioşilor,
Bucură-te, că din îndreptarea sa şi alţii s-au folosit,
Bucură-te, că nu pierderea, ci înţelepţirea lui ai dorit,
Bucură-te, a hulitorilor chemare la pocăinţă,
Bucură-te, a binecredincioşilor slăvită biruinţă,
Bucură-te, că celor ispitiţi de necredinţă le ajuţi,
Bucură-te, că cei ce vestesc minunile tale îţi sunt bineplăcuţi,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 7-lea:
Pentru a lua averea hangiului răposat, sluga cea vicleană a încercat să o omoare pe văduva evreică, şi i-a pregătit spânzurătoarea, dar femeia şi-a adus aminte de vestea minunilor Prodromiţei şi rugându-se a făgăduit că, dacă va rămâne în viaţă, se va boteza împreună cu toţi cei din casa ei, şi Îi va zice lui Dumnezeu cu mulţumire: Aliluia!

Icosul al 7-lea:
Pregătind laţul pentru femeie, fără să vrea sluga cea netrebnică s-a spânzurat pe sine, iar evreica a văzut lucrarea Maicii Domnului şi a crezut cu toţi cei din casa ei, făcându-se pildă pentru toţi cei din neamul evreiesc, pentru păgâni şi pentru necredincioşi. Şi prin Sfântul Botez a intrat în Biserica lui Hristos, iar pentru aceasta noi te lăudăm pe tine, care eşti nădejdea celor deznădăjduiţi:
Bucură-te, că vestea minunilor tale şi printre evrei s-a răspândit,
Bucură-te, că la necaz văduva hangiului de ele şi-a amintit,
Bucură-te, că ai primit rugăciunea ei deznădăjduită,
Bucură-te, că ai vrut să lepede credinţa ei cea greşită,
Bucură-te, că viaţa i-ai salvat în ceasul de pe urmă,
Bucură-te, că prin tine a intrat în a Bunului Păstor turmă,
Bucură-te, că împreună cu copiii ei a primit botezul,
Bucură-te, că datorită ţie peste casa ei a strălucit harul,
Bucură-te, că dreapta credinţă prin tine se întăreşte,
Bucură-te, că gura păgânilor care nu se închină icoanei tale amuţeşte,
Bucură-te, spre Biserica lui Hristos far călăuzitor,
Bucură-te, ceea ce calci şerpii rătăcirilor şi eresurilor,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 8-lea:
Din rânduială dumnezeiască a venit icoana la Schitul românesc Prodromu, pentru că domnitorul vroia să păstreze icoana în ţara în care s-a făcut minunea, dar Maica Domnului a adus-o în grădina ei duhovnicească, ferindu-i pe părinţi de ispitele drumului, şi ei I-au cântat Celui ce îi păzise în călătorie: Aliluia!

Icosul al 8-lea:
Ai binecuvântat prin venirea ta schitul athonit şi, aşezând-o pe ea nu departe de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Botezător, i-ai acoperit cu sfântul tău acoperământ pe toţi cei ce au venit să se închine ţie, monahi, preoţi, ierarhi şi mireni de toate neamurile, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, că schitul românesc l-ai umplut de binecuvântare,
Bucură-te, că obştile athonite cinstesc icoanele tale de minuni făcătoare,
Bucură-te, că din numele date icoanelor tale cunoaştem lucrarea lor,
Bucură-te, că prin icoana Portăriţa eşti Poartă a mănăstirii ivirilor,
Bucură-te, că icoana Dulcea sărutare e cununa Filotheiului,
Bucură-te, că eşti Călăuzitoarea obştii Xenofontului,
Bucură-te, Împărăteasa tuturor, lauda Vatopedului,
Bucură-te, grabnică ajutătoare a închinătorilor Dochiarului,
Bucură-te, că în icoana de la Hilandar semnul milostivirii tale e vădit,
Bucură-te, a Marii Lavre podoabă, că Sfântul Ioan Cucuzel glasul ţi l-a auzit,
Bucură-te, că în faţa icoanei ţi-au cerut ajutor stareţii Pantocratorului,
Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, comoară a Prodromului,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 9-lea:
Zăcând de trei săptămâni topit de boală şi nemâncat, ca dintr-un somn s-a trezit schimonahul Inochentie când icoana Prodromiţa a fost adusă în schit şi, cerând să fie dus în faţa ei, s-a rugat cu zdrobire de inimă, cântându-I Domnului: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
„Maica lui Dumnezeu, dacă îmi este de folos să mai trăiesc, însănătoşeşte-mă, iar dacă nu, fie voia ta”, s-a rugat părintele Inochentie şi, întorcându-se cu bucurie la chilia sa, după un ceas a trecut la cele veşnice. Şi noi, învăţându-ne de la el să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu şi în puterea rugăciunilor tale, îţi zicem cu umilinţă:
Bucură-te, că schimnicului i-ai ascultat cererile,
Bucură-te, că degrabă i-au încetat suferinţele,
Bucură-te, că plin de bucurie Sfintele Taine a primit,
Bucură-te, că având sufletul împăcat s-a săvârşit,
Bucură-te, că voia noastră să o lepădăm ne-ai învăţat,
Bucură-te, că evlavioşii tăi robi au sfârşit binecuvântat,
Bucură-te, că prin tine de moartea năprasnică suntem feriţi,
Bucură-te, că pe tine te-au cinstit părinţii întru Domnul adormiţi,
Bucură-te, că dascăl al cugetării la moarte pe tine te dobândim,
Bucură-te, că, pregătindu-ne de moarte, în Domnul Hristos trăim,
Bucură-te, a cărţilor Cuvioşilor Părinţi tainică tâlcuire,
Bucură-te, a treptelor căii împărăteşti propovăduire,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 10-lea:
Crezând minţii sale şi lepădând ascultarea, monahul Serghie a căzut în înşelare, iar prin arătarea drăcească s-a îmbolnăvit, zăcând ca un mort, şi abia după trei zile s-a sculat, slăbit fiind şi rămânând fără auz. Dar, aducându-l părinţii la icoana făcătoare de minuni, îndată s-a tămăduit de surzenie, şi atunci toată obştea I-a cântat Domnului într-un glas: Aliluia!

Icosul al 10-lea:
Ascultătoare a Fiului tău ai fost, Născătoare de Dumnezeu, şi pe calea smereniei i-ai călăuzit pe monahi, cerându-le ascultare de povăţuitorii lor. Izbăveşte-i de înşelări şi de ispite pe monahii şi pe mirenii iubitori de nevoinţă, ca să îţi cânte ţie aşa:
Bucură-te, că părinţii au nădăjduit că monahul Serghie va fi tămăduit,
Bucură-te, că de surzenie l-ai scăpat şi de mândrie l-ai izbăvit,
Bucură-te, că, pătimind el pentru mândria sa, nu l-ai lepădat de la faţa ta,
Bucură-te, că, ridicându-se din iadul înşelării, şi-a înţeles greşeala,
Bucură-te, că din suferinţe a înţeles osânda neascultării,
Bucură-te, învăţătoare a ascultării şi Maică a îndurării,
Bucură-te, a celor apăsaţi de ispitele pierzătorului de suflete alinare,
Bucură-te, a celor legaţi de lanţurile diavolului dezlegare,
Bucură-te, că meşterul care se îndrăcise a fost izbăvit de duhul care îl muncea,
Bucură-te, că în faţa icoanei tale i s-au citit rugăciuni şi el a simţit mijlocirea ta,
Bucură-te, că pe Cuviosul Nectarie protopsaltul din ghearele diavolului l-ai scăpat,
Bucură-te, că văzându-te cel numit privighetoarea Muntelui Athos ţi s-a închinat,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 11-lea:
Mergând părinţii să prindă peşte pentru praznicul icoanei Maicii lui Dumnezeu, unul din ei a zis cu îndrăzneală: „Dacă icoana aceasta s-a zugrăvit prin minune, apoi să facă să se prindă peşte pentru sărbătoarea ei”, dar văzând mulţimea peştilor prinşi în mreje a lepădat îndoiala şi I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:
Credem mijlocirii tale, Maică Sfântă, că aşa cum ai purtat de grijă praznicului tău, aşa porţi de grijă şi acum, dând cele de trebuinţă nu numai monahilor, ci şi mirenilor care se roagă ţie cu credinţă:
Bucură-te, că peştii de la praznic milostivirea ta au vădit,
Bucură-te, că mulţimea darurilor tale o au închipuit,
Bucură-te, a flămânzilor îndestulătoare,
Bucură-te, a lipsurilor noastre curmare,
Bucură-te, mângâiere a celor aflaţi în nevoi,
Bucură-te, îmbrăcăminte şi acoperământ celor goi,
Bucură-te, cunună a celor care duc crucea necazurilor,
Bucură-te, încurajare a celor aflaţi la capătul puterilor,
Bucură-te, că ne înveţi să rânduim toate cu chibzuinţă,
Bucură-te, că sărmanilor le dai cele de trebuinţă,
Bucură-te, iconoamă a schiturilor şi a mănăstirilor,
Bucură-te, chivernisitoare a caselor creştinilor,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 12-lea:
Pictându-se în schitul prodromiţilor o icoană după izvodul celei minunate, a fost aşezată cu mare cinste într-o biserică de lemn, şi nu s-a stricat când o mână blestemată a dat foc bisericii. Şi, după ce focul mistuise totul, creştinii au găsit icoana nestricată sub un morman de jar, de care minune uimindu-se I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea:
Nu numai icoana Prodromiţei a primit dumnezeiesc dar, ci şi cele făcute după izvodul ei, spre bucuria credincioşilor. Şi vestea despre ele s-a răspândit în lumea întreagă, şi chiar în casele creştinilor au fost aşezate cu evlavie icoanele Maicii Domnului, căreia mulţimile îi aduc laude ca acestea:
Bucură-te, binecuvântată Maică a drept-credincioşilor,
Bucură-te, că minunile le însemnezi pe tablele inimilor,
Bucură-te, predanie scumpă a rugăciunii şi nevoinţei,
Bucură-te, praznic neîncetat, candelă nestinsă a credinţei,
Bucură-te, a celor ce aleargă la tine nădejde neruşinată,
Bucură-te, ceresc omofor şi milostivire neîmpuţinată,
Bucură-te, frumuseţe de nespus şi a sufletului dulceaţă,
Bucură-te, rug aprins care încălzeşti inimile de gheaţă,
Bucură-te, pridvor al Împărăţiei Cereşti,
Bucură-te, scară a darurilor dumnezeieşti,
Bucură-te, pregustare a bucuriilor mult râvnite,
Bucură-te, Împărăteasă a bisericilor athonite,
Bucură-te, slăvită Prodromiţă a Schitului Prodromu!

Condacul al 13-lea:
O, Maică preacurată, ocroteşte-i pe toţi cei care cu cununi de laudă împodobesc icoana ta, prodromiţilor arată-le calea mântuirii, pe închinători acoperă-i cu harul tău, pe cei care din locuri îndepărtate aleargă spre icoană ajută-i şi casa lor fereşte-o de relele întâmplări, ca să Îi cânte împreună cu tine Dumnezeului celui Viu: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul 1: Îngerii şi arhanghelii şi soborul cuvioşilor athoniţi… şi Condacul 1: Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri… Apoi se zice această


Rugăciune

O, Fecioară preamărită, înfrumuseţarea prodromiţilor şi lauda închinătorilor, tu i-ai spus Sfântului Petru Athonitul că „Muntele Athosului l-am ales, din toate părţile pământului, şi am hotărât să îl afierosesc spre a fi îndestulată locuinţă monahilor şi pustnicilor”, şi în acest munte ai voit a aduce icoana ta. O, împăcare a noastră cu Dumnezeu, care ne-ai dăruit noul praznic de minuni izvorâtor al icoanei tale, nimeni n-a pierit din cei ce aveau spre tine nădejdea bunei credinţe. Tu, care împleteşti cununi după vrednicie celor ce te laudă şi dăruieşti cererile tuturor celor ce te cinstesc după cuviinţă, din negura patimilor mântuieşte-ne, curăţind necurăţia noastră.
Neadormita noastră păzitoare, care degrabă îi întâmpini pe cei ce te cheamă, dat-ai robilor tăi chipul feţei tale cel preacinstit şi cu totul luminos, pe care îl sărutăm mulţumind. şi cu dragoste şi credinţă închinându-i-ne. Arată-ţi milele tale, Născătoare de Dumnezeu, primind cererile de folos ale robilor tăi. Depărtează de la noi norul patimilor şi al ispitelor, izbăveşte-ne de toată vătămarea trupească şi sufletească şi fii mijlocitoare a mântuirii noastre. Ajută-i pe cei ce cu dragoste se închină chipului tău nefăcut de mână omenească, ca să cinstească înfricoşatele minuni, semnele mai presus de fire ale icoanei tale.
O, pavăză tare a clerului bisericesc şi sprijin al celor din cinul monahicesc, miluieşte şi mântuieşte cu rugăciunile tale pe ortodocşii arhierei, preoţi şi diaconi, pe toţi monahii şi pe tot poporul dreptcredincios care ţi se închină. Ocroteşte obştea părinţilor prodromiţi şi pe toţi închinătorii care aleargă la icoana ta făcătoare de minuni. Caută spre noi cu milostivirea ta şi cu rugăciunea ta învredniceşte-i pe toţi creştinii să vieţuiască cu Hristos şi în locaşurile cereşti să se desfăteze. Cercetează-ne, Maică iubitoare de fii, pe noi, robii tăi, cu darul tău şi dăruieşte celor neputincioşi tămăduire şi sănătate desăvârşită, linişte celor înviforaţi şi mântuire tuturor, în vecii vecilor. Amin.

Gheronda Iosif Vatopedinul 1

Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921 în grădina Mânăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii.
Tatăl lui avea mare evlavie la Sfântul Pantelimon, protectorul familiei lor – a şi adormit, de altfel, de praznicul acestui Sfânt: dimineaţa mersese la slujbă, se împărtăşise, apoi a făcut o plimbare prin ţarină, s-a întors acasă şi a murit şezând pe scaun.

Cât a fost în lume, Gheronda Iosif a purtat numele de Socratis. În Sfântul Multe a venit în 1946, la vârsta de 25 de ani, fiind unul dintre puţinii ucenici de chilie ai Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul), a cărui sfinţenie şi viaţă ascetică o ştim cu toţii.
Despre perioada petrecută în Preajma Cuviosului, Gheronda Iosif mărturieşte: “Nici severitatea programului, nici privaţiunea de cele strict necesare, nici locul abrupt şi neodihnitor, nici munca necesară pentru întreţinerea a 7-8 persoane nu ne-a micşorat râvna, deoarece ne mângâia mila lui Dumnezeu şi Harul, împreună cu rugăciunile Bătrânilor”.


Atunci când obştea lui Gheron Iosif s-a mutat la Nea Skiti, unde clima era mai blândă şi accesul mai facil, Gheronda Iosif s-a îmbolnăvit, medicii ajungând la concluzia că operaţia este singura soluţie pentru a opri scurgerile de sânge intestinale. Sfântul Pantelimon i s-a arătat lui Gheron Theofilact, un Bătrân din obşte, spunându-i că Părintele Iosif se va face bine, să se lase în grija Maicii Domnului, iar vindecarea s-a şi petrecut curând. La următoarea radiografie, medicii nu au putut vedea decât o mică cicatrice a vechii răni.


La chilia din Nea Skiti au rămas şi după moartea Cuviosului Iosif Isihastul, în 1959.

După întemeierea obştii, chilia de la Nea Skiti a fost renovată şi lărgită. Aici a rămas până în 1988, când toată obştea s-a stabilit la Mânăstirea Vatopaidi.
Viaţa la Nea Skiti:

În Grădină …

Cu mularii Chiţos şi Castanis …

La pescuit …

La bucătărie …

La birou …

În chilie …

Primind vizita Stareţului Haralambie Dionisiatul (1986) …


Împreună cu doi monahi din obşte, Atanasie (viitor Mitropolit de Lemesos) şi Efrem (viitor Egumen al Mânăstirii Vatopaidi) …
În 1988, întreaga obşte s-a mutat la Mânăstirea Vatopaidi, unde a crescut şi mai mult.

La Vatopaidi, primind vizita Cuviosului Efrem Katunakiotul şi a Stareţului Efrem Filotheitul (cel care, în următorii ani, avea să înfiinţeze peste 20 de Mânăstiri în America) …


Primul Paşte la Vatopaidi (1989) … Martie 1990, alegerea Stareţului Efrem ca Egumen al Mânăstirii Vatopaidi …

Aprilie 1990, la întronizarea Stareţului Efrem …

Cu viitorul Arhiepiscop al Athenei, k.k. Hristodoulos, pe atunci Mitropolit al Demetriadelor …

Septembrie 1991, cu Patriarhul Ecumenic, k. k. Dimitrios …

Chilia Părintelui Iosif la Vatopaidi

Ultimul Paşte la Vatopaidi (2009)

După cum mărturisesc Părinţii Mânăstirii, adormirea Părintelui nostru Gheronda Iosif Vatopedinul s-a petrecut astfel:
În ultima lună de viaţă, în timp ce dormea, Gheron Iosif spunea cu gura rânduielile de slujbă.
Monahul care îi slujea a venit în dimineaţa de marţi, 30 Iunie 2009, cam pe la ora 10, să vadă ce face Bătrânul. Gheron Iosif i-a spus că astăzi se va duce, deoarece simte moartea. Monahul i-a răspuns: “Bine, Gheronda, cum vrea Domnul”.
După masă, rămas singur în chilie, a săvârşit Vecernia.
Seara, pe la 8, Gheronda l-a întrebat pe fratele ce era cu el: “Ce vor demonii ăştia, de ce au venit ?”. Apoi, la ora 9: “Sfinţii care au venit vor rămâne cu noi, să ne ajute”. (Să fi fost Sfinţii Doctori fără de arginţi ?) Gheronda Iosif era liniştit şi împăcat cu sine. Pe la 10 s-a ridicat, în pat fiind, şi a întrebat: “Cum este troparul în continuare ? Că nu ştiu cum urmează…”. Fratele nu i-a răspuns nimic, căci nu ştia despre ce anume este vorba. Noaptea, la 2 şi 20, a respirat adânc de trei ori şi a adormit. Medicii au considerat că a murit de insuficienţă cardiacă.

Să avem parte de rugăciunile lui !
(Multumesc fratelui intru pelegrinari athonite Vlad Ciule si rev. Presa Ortodoxa Greaca)

Cuvant catre detinuti(si nu numai) sau Despre Marea Evadare

Cuvant rostit de ,,Sfintii Apostoli Petru si Pavel" intr-un penitenciar din Romania.


Va place viata? Raspuns-au toti: Bineinteles!
Va place sa fiti liberi? Raspuns-au toti: Cum sa nu!
Si atunci de ce stati incatusati, de ce sunteti aici?
Viata pe care voi o iubiti, ea v-a adus in acest loc. Vedeti voi, afara, unde ziceti ca erati liberi, tot in temnita va aflati, dar intr-una nevazuta, nesimtitoare, o temnita duhovniceasca. Si asa sunt multi ca voi. Traiesc, dar nu stiu ca sunt incatusati, zic ca sunt liberi, dar de fapt sunt prinsi cu lanturi grele. Patimile, desfatarile trupesti, mangaierea mandriei si toate celelalte ca acestea, tin legati pe oameni, si ei lucreaza, se misca manati de stapanirea lor. Ei au devenit sclavii acestor lucruri si nu mai traiesc in libertate ci sunt stapaniti de altii.
,, Cea mai rea inchisoare e cea in care te simti bine" spunea parintele nostru Arsenie Boca. Asa lucreaza vrajmasul. Ne da iluzia binelui, creand prin surogate ideea placerii, a fericirii, a desavarsirii, toate cu caracter materialnic si trecator, ce mascheaza de fapt locul suferintei, al ingradirii libertatii, al ingroparii fiintei noastre in adancurile pacatului.
Priviti la Sfintii Apostoli, cum in inchisoare fiind, erau fericiti, la Daniil proorocul si la cei trei prieteni ai sai care in fata mortii din groapa leilor si a cuptorului de foc se aflau liberi si marturiseau acest lucru prin iubirea fata de Dumnezeu, la Iosif care tarat pe nedrept in inchisoare, prin taria credintei si a rugaciunii ajunge sa conduca Egiptul, priviti si la Sfantul Mucenic Ioan cel nou de la Suceava,un nou Iosif al neamului romanesc, care pentru credinta sa in Mantuitorul Hristos, s-a lepadat de lume si a suferit chinuri pana la moarte, pentru ca spune psalmistul ,,Domnul este pazitorul vietii mele de cine ma voi teme, Domnul este acoperamantul meu de cine ma voi infricosa?"
Toti acestia erau liberi si neinlantuiti pentru ca se aflau in Dumnezeu, erau liberi in Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Siluan Athonitul care zice ca ,,a fi liber inseamna a fi in Dumnezeu", aveau permanent pe Dumnezeu cu ei si asta ii facea liberi. Acest lucru a fost intarit de momentul cand apostolilor li s-au desfacut lanturile singure si usa temnitei s-a deschis, dar n-au fugit, n-au evadat. Si de unde sa fuga? Din dumnezeire si sa piarda lucrarea jertfei pentru Hristos? Si de ce sa fuga? De bucuria urmarii Domnului lor intru jertfa?
Ei erau cu Dumnezeu si Dumnezeu era in ei iar ceilalti nu puteau intelege cum Harul Duhului Sfant via in ei si ei erau liberi in Dumnezeu.
Ce nebuni , ati putea crede unii dintre dumneavoastra! Sa li se deschida usile , lanturile sa le cada si ei sa nu evadeze?
Sa evadeze de unde si sa fie liberi in ce? Sa fuga de ce anume, caci toate de acolo ii faceau fericiti?!
Vedeti ce rost are si smerenia si pocainta; il elibereaza pe om si il reaseaza in preajma lui Dumnezeu si asta il scoate pe om din robie. Din robia pacatului il scoate si apoi si il face pe om ca cugete la robia trupeasca(fizica) ca la o binecuvantare si va cugeta zicand in sine:Domnul ma va mangaia in necazul meu, Domnul va usura suferinta mea, Domnul va cerceta inima mea si o va afla in lacrimi, caci n-am inteles ca robia pacatului m-a departat de Dansul si am iubit faradelegea. Dar Domnul iubeste pe pacatosi ce se pocaiesc si asculta rugaciunea lor si o primeste pe ea. Si acum, ca am aflat acestea,sufletul meu e linistit caci Domnul ma mangaie si ma intareste in lupta dezrobirii mele.
Va spun un lucru care s-ar putea sa nu va placa la inceput, dar asta se intampla din necunoastere.
Omul trebuie sa schimbe stapanul al carui rob este. Cum, o sa ma intrebati lanturile nu sunt toate la fel, stapanul nu este acelasi stapan peste tot, iar sclavul, robul acelasi rob?
Daca vom gandi in laturile lumii asa este!
Dar Stapanul Ceresc are alte lanturi, lanturi care odata puse au efect contrar; nu vatama, nu ranesc, ba mai mult, cine le are le iubeste, le doreste si se bucura de ele. Sunt lanturile Iubirii celei Treimice, sunt lanturile jertfelniciei, sunt lanturile datatoare de libertate. Lanturile astea ne duc langa Stapan, lanturile astea ne aseaza in Casa Lui, la masa Lui, in toate ale Lui si toate ale Lui sunt ale noastre.
Care sclav, care rob nu si-ar dori astfel de lanturi care sa-l faca precum Stapanul sau?!
Si stiti de ce? Pentru ca El a gustat din lanturi, le-a iubit, le-a sfintit cu atingerea Sa, le-a facut pricina de eliberare!
Pe cand potrivnicul a facut din lanturi(patimi)pricina mortii celei vesnice, lanturi cu care tine pe cel legati si nu vrea sa-i mai slobozeasca. Din lanturile lui nu te lasa slobod, se lupta pentru a-ti crea iluzia bunatatii lor si mult timp crezi ca esti fericit, linistit, ca ai parte de tot ce-i mai bun in asta lume. Si, la o vreme, dupa ce te-a prins bine, vine si-si cere de la tine plata, ca stapan al tau, si abia atunci vezi ranile, vezi durerea, vezi suferinta pe care el, ca un inselator ti-a intins-o. E greu sa te scapi din aceste lanturi. Hristos a facut-o zdrobind lanturile care ,,tineau pe cei legati" dar acestia au dorit pe Dumnezeu, au umblat in caile Lui si de aceea Domnul s-a milostivit de ei si s-a coborat in cele mai de jos spre a-i slobozi.
Voi zice-ti despre voi ca afara sunteti liberi, ca afara este libertatea deplina!
Dar eu va spun voua ca daca iubiti lumea si o doriti pentru desfatarile ei,pentru placerile din ea, pentru libertatea de a va arata puterea, stapanirea, mandria sunteti intr-o camera de tortura in care sufletul vostru este supus la chinuri si dureri nebanuite. Sufletul din care lipseste Duhul,este un suflet chinuit si impovarat. Ziceti ca dincolo de aceste gratii este viata! Si poate ca asa este, dar ce este aceea in care aveai sufletul in fiecare clipa in care te arati, precum spunea Sfantul Ioan in Apocalipsa, ca un mort viu daca nu moarte, caci iubind lumea cu patimile si desfatarile ei nu faci decat un act de suicid duhovnicesc, zici ca esti stapan al lumii si lumea te devoreaza, te consuma pana la epuizare si tarziu, sau poate niciodata, vei intelege cuvintele Mantuitorului care spune ,, toate acestea(ale lumii)ale cui vor fi".
Toate acestea pe care le-ai iubit si care te-au facut sa te simti stapan al lumii, te-au asezat in intunerec, in moarte si nicidecum in viata pe care atat de mult o doreai. Vezi cum lucreaza diavolul? Ii face pe toti sa se creada stapani! Pai lumea poate avea mai multi stapani? Si de aici incepe ura, vrajmasia, invidia, uciderea si toate celelalte.Si iata cum viu fiind, le faci pe cele ale mortii, cum iubitor de viata te-ai marturisit, dar lucrator al mortii te-ai aratat.
Un Singur Stapan si Domn si Dumnezeu avem si Acesta se manifesta in Iubire si prin Iubire. Daca veti simti asta oriunde va veti afla, sa stiti caci cu adevarat Viata v-a cercetat pe voi si v-a gasit buni. Iubiti Viata, dar cea care inseamna jertfa, smerenie, ingaduinta, iertare si veti reusi MAREA EVADARE a vietii voastre, iar in schimb veti primi de la Stapanul nostru binecuvantate si dorite lanturi ce ne vor tine in Imparatia Sa cea vesnica spre vietuirea cea vesnica
Amin!
(Pentru tine P.C.Parinte Capelan Mihai Dinu, prieten scump si drag, al P.C. Voastre pururea rugator inaintea lui Dumnezeu eu nevrednicul parinte Vincentiu)

Cuvant pentru familie-Pr. Arsenie Papacioc

Cuvant pentru diaspora 2

Cuvant pentru diaspora 1

Cine suntem noi? Despre identitate la Duminica Sfintilor Romani

Cred ca aceasta intrebare ar trebui pusa din ce in ce mai des in aceste timpuri si in aceasta lume in care se propovaduieste o disipare a identitatii nationale, o contopire a caracterului national , cu specificul lui, in noua identitate globalista creata ca surogat , ca substituent specificitatii proprii fiecarei natii in parte, creata pe noi coordonate si noi sisteme de valori si de evaluare din care sunt indepartate sau cel mult pastrate, ca elemente cu caracter muzeal,valorile si elementele nationale. Noua oranduire vine cu o noua identitate asupra careia sunt aplicate noi principii morale, sociale, institutionale cautand sa modifice structura ADN-ului national printr-o inginerie genetica si sa creeze un ADN mutant, care sa dezvolte o noua unica natie, ce va corespunde noilor randuieli.
In acest context se pune firesc intrebarea cine suntem noi, pentru ca, niciodata uitand, sa putem sa ne afirmam identitatea noastra si sa pastram si sa sporim in valorile pentru care atatea generatii s-au nevoit, pana la jertfa chiar.
Atunci cand vorbim despre nasterea identitatii nationale romanesti vorbim implicit de Hristos, de sfintenie, de Evanghelie. Si asta pentru ca momentul nasterii acestei
natii se identifica cu cel al marturisirii lui Hristos, cu cel al crestinarii ei.
Neamul romanesc s-a nascut sub pronia lui Dumnezeu( fara a trece intr-un fundalism national spun aceasta) caci martorul acestei geneze este Apostolul cel dintai chemat, Sfantul Andrei, care prin lucrarea sa,va sadi in ADN-ul identitatii romanesti Cuvantul Intrupat, pe Hristos Mantuitorul lumii.
Urmatori acestei lucrari de creionare a trasaturilor nationale sunt Bretanion episcopul, Montanus preotul si sotia sa Maxima, Sfintii Muc. Epictet si Astion, Ermil si Stratonic, Sf.Teotim episcopul Tomisului, Sf. Muc. de la Niculitel ,Zotic, Atal, Filip si Camasie si multi altii care dintru inceputuri s-au aratat a fi temelie de piatra pe care s-a zidit acest neam.
Cine suntem noi?
Suntem aceia pentru care ortodoxia este cale dar si scop vierii noastre nationale, suntem aceia pentru care Hristos este Domn si Stapan al nostru si pentru Care am adus jertfa sangeroasa si smerita, luptand a ne pastra aceasta identitate ortodoxa. Identitatea noastra se defineste prin sangele si jertfa unui Sf.Mc.Ioan cel Nou de la Suceava pentru care iubirea si dorirea lui Hristos au fost marturisite prin chinuri si prin moarte, prin jertfa unui domnitor Brancovan Constantin, cel care dimpreuna cu fiii sai, Constantin,Stefan, Radu, Matei si cu bunul sfetnic Ianache, au dipretuit bogatia lumii fara de Hristos imbratisand moartea cea datatoare de viata intru Hristos.Identiatea noastra este marturisita de lacasurile si altarele zidite de unsii tarii acesteia, care au adus slava lui Dumnezeu pentru multa Sa purtare de grija. Ce ar fi Moldova fara manastirile si bisericile Sfantului Voievod Stefan cel Mare, Muntenia fara ctitoriile brancovene si ale altor domnitori plini de evlavie si frica de Dumnezeu? Ce ar fi Ardealul si neamul romanesc fara jertfa Ierarhilor Marturisitori Ilie Iorest si Sava,mitropolitii Transilvaniei, Sf.Ier. Iosif din Maramures, Sf.Ier.Iosif de la Partos,ale Cuviosilor Marturisitori Visarion, Sofronie si Oprea, ale Preotilor Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, ale Mucenicilor Nasaudeni Atanasie Todoran,Vasile din Mocod,Grigorie din Zagra si Vasile din Telciu care au luptat,suferit si murit pentru tara si pentru dreapta credinta ortodoxa. Uitam prea repede si inlocuim prea usor reperele evolutive ale identitatii noastre cu valori noi, europene,zidite pe drepturile si libertatile omului, gandite,implementate,propovaduite si acerb promovate de cei care l-au scos pe Dumnezeu din viata lor, din gandirea lor din identitatea lor. Deja pentru acestia noi suntem o problema, pe care de rezolvare de altfel daca nu ne vom redescoperi cine suntem, ai Cui suntem si pentru Cine suntem. Acestia, care azi ne doresc atat de tare sa facem parte din familia lor( o ipocrizie care functioneaza si fata de care nu reactionam, caci familia pe care ei ne-o propun e desacralizata, lipseste liantul ei, Iubirea Hristica) sunt aceiasi care in trecut s-au lepadat de noi, sau chiar au implintat adanc cutitul in trupul romanesc, sfartecandu-l si batjocorindu-l.
Cine suntem noi?
Suntem un neam de pururea rugatori inaintea lui Hristos, iar aceste lucru este marturisit de pustnicii si cuviosii si cuvioasele padurilor si pesterilor pamantului acestuia. Suntem ai lui Ioan Iacob de la Hozeva, ai lui Antonie de la Iezerul Valcea, ai Teodorei de la Sihla, ai lui Daniil Sihastrul, ai lui Onufrie de la Vorona si ai lui Calinic si Gheorghe de la Cernica, ai lui Vasile de la Poiana Marului,ai lui Ghelasie de la Ramet, ai lui Leontie de la Radauti, ai lui Gherman din Dobrogea si ai atator multor alti sfinti ce si astazi se nevoiesc si pustnicesc pentru neamul acesta.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am luptat cu ideologii atee,care pentru asta am adus martirii din primele veacuri crestine, aici, in timpurile noastre. Suntem ai lui Gafencu si ai lui Ianolide, ai lui Calciu si ai atator multi alti tineri martiri ce au impanzit si murit in inchisorile comuniste doar pentru ca aveau o vina ce le era scrisa deasupra, precum odinioara Celui pe care si altii L-au rastignit, si anume ca Iubeau: pe Dumnezeu, pe Hristos, pe Maica Sa cea Sfanta, pe Sfinti si Biserica.
Cine suntem noi?
Suntem cei care am scris prima carte in limba romana in biserica de catre slujitorii altarelor si apoi am tiparit numeroase altele tot in tipografiile manastiresti,care am invatat si ne-am educat intai in scolile de langa manastiri.Dar astazi, cu atatea alternative ale manualelor, cu greu Cazania lui Varlaam isi mai gaseste locul, sau mai este amintita Psaltirea in versuri a lui Dosoftei.
Suntem un neam in care ,asa cum spunea parintele Dumitru Staniloaie, ,,Romanul e puternic cu Doamne ajuta!". Nu-L putem scoate pe Acesta din noi caci si-a pus Pecetea Sa cea Sfanta inlauntru si ne-a pecetluit pe vecie.Puterea noastra sta doar in Dumnezeu. Sa incercam sa ne aducem aminte mereu de aceste lucruri, de identitatea noastra formata pe Hristos in Hristos si cu Hristos, pentru a sta verticali, cu demnitatea duhovniceasca intru smerenia lui Hristsos, in fata noii identitati ce nu va imbogati, ci va saraci pana la pustiire, va goli de substanta identiatea noastra romaneasca.

Troparul Sfintilor Romani

Sfintilor Romani rugati-va pururea pentru neamul romanesc

Rugaciunea lui Adam dupa Sfantul Siluan Athonitul

,,Unde esti Tu,Lumina mea? Unde esti Tu, bucuria mea? De ce m-ai lepadat si se chinuie inima mea? De ce te-ai ascuns de mine si se intristeaza sufletul meu?"
,,Cand ai venit in sufletul meu, mi-ai mistuit pacatele. Vino si acum iarasi in sufletul meu si mistuie pacatele mele, care mi Te ascund asa cum norii ascund soarele."
,, Vino si bucura-ma cu venirea Ta!"
,, De ce zabovesti,Doamne? Vezi ca sufletul meu se chinuie si Te cauta cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iata, Tu esti in tot locul, dar sufletul meu nu te vede si, bolnav, Te caut cu intristare."

,, Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata,dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine."
Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul:
,, Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni."
Iar eu am zis:,, Doamne, Tu esti milostiv, sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu".
Si Domnul mi-a raspuns in suflet:
,, Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!"

La Schitul Bradu - Bucuria Pustniciei 2

La Schitul Bradu - Bucuria Pustniciei 1

Pentru cei ce cauta linistea duhovniceasca si taria credintei, Schitul Bradu, izolat de lume intru totul, va va aduce multe bucurii si mangaiere. Atat de multa bucurie si fericire a trairii intru dragoste si insetare dupa Hristos rar veti gasi.Si inca ceva; schitul este popas pentru viitoarele pustnice.Veti intelege voi insiva de veti ajunge acolo de ce.

Cuvant de folos al duhovnicului catre fiul sau duhovnicesc

Tanar: Parinte vreau sa vorbesc tuturor despre cum m-a schimbat Dumnezeu si cat de bine este sa poti sa spui ca tu crezi in El .Spuneti-mi este bine ,pot sa fac asta ca nu cumva sa gresesc?
Dhv:Ca sa poti vorbi despre Dumnezeu , ca sa poti marturisi altora despre El trebuie sa-L cunosti.Iara aceasta cunoastere nu vine deplina decat prin traire si participare la El. S-ar putea ca dupa ce vei incepe sa-L patrunzi , sa intelegi ca, pe masura ce inaintezi, de fapt sti atat de putine si nu poti vorbi altora despre Dumnezeu.
Poti avertiza , poti indemna dar este foarte dificil a vorbi despre Dumnezeu, atat timp cat tu nu-L cunosti.
La Sfintii Parinti se intampla si altceva dupa ce sporeau in cunoasterea lui Dumnezeu: din smerenie, nu-L marturiseau ca pe ceva ce L-au castigat ci ca pe Ceva ce intotdeauna Il pierdeau si de Care erau mereu nevrednici.
Tanar: Imi spunea cineva ca nu trebuie sa mai gandesc in termenii acestia care sunt depasiti, dar eu simt ca trebuie sa spun cat de mult schimba Dumnezeu pe om, cat de mult bine da Dumnezeu celor ce-L cauta.Ce sa-i raspund?
Dhv: Am observat si eu ca acel cineva era stapanit de noua libertate tradusa in libertinaj si intr-o independenta absoluta fata de Insusi Absolutul divin.
,,Fiecare crede cum vrea nu dupa sabloane,etc....."E o manifestare a sincretismului religios ce este propovaduit la scara mondiala si care trebuie, doresc unii, sa inlocuiasca tot ceea ce este acum , uitand cuvintele Mantuitorului care spune ca ‚‚ nici o iorta sau o cirta nu va trece din cuvintele Mele” si iarasi in alt loc ‚‚ vai de cel ce va schimba macar un cuvint din cele ale lui Dumnezeu”
Acum, daca ai ajuns la o traire duhovniceasca in masura sa-ti dea inaltimea duhovniceasca a cugeta cele despre Dumnezeu, trebuie sa sti ca fata de genul acesta de crestin ( ca cel al persoanei amintite, si ca ea sunt destui, mai ales intr-o asa zisa clasa a intelectualitatii, ce cauta la Ceva doar printr-o rationalizare simpla, dar care este evident limitata de insasi firea omeneasca ce este supusa limitelor fiintiale) trebuie sa ai o cu totul alta abordare, care sa-i zdruncine insasi logica rationala pe care el isi bazeaza intreaga gandire. Doar printr-o asemenea daramare vei putea sa-l faci sa se miste dincolo de limitele in care isi impune trairea lui., relatia lui cu religiosul, caci o relatie cu Dumnezeu el nu are. Dar acest lucru nu-l poti face acum.
Tanar: Parinte, imi doresc sa impartasesc si altora ceea ce simt despre Dumnezeu si sa-i indemn sa uite de cele rele de aici si sa inceapa sa caute spre El, dar de multe ori nu gasesc cel mai potrivit cuvant sau mod de a o face! Cum sa incep aceasta lucrare?
Dhv: E buna dorirea lui Dumnezeu, poate e lucrul cel dintai cu care se porneste in castigarea celor de sus si lepadarea celor de jos, dar acum cred ca Iti lipseste rugaciunea adanca si traita , iti lipseste dialogul permanent cu Dumnezeu, iti lipseste smerenia dovedita de neparasirea acelei atitudini rebele vadita de nerabdare, de iuteala, de navalnicia cu care cauti sa afirmi putinul ce crezi ca l-ai cunoscut despre Dumnezeu, si nu in cele din urma o ascultare fata de duhovnic. Copilul de mic ,intai invata a pasi si apoi a alerga si a sari peste hopuri. Daca acum, in aceasta stare, a putinatatii celor dumnezeiesti sufletul tresalta , gandeste ca bucurii mai mari sunt gata sa ti se descopere pe masura ce zidirea ta va fi mai adanca, pe masura ce cu rabdare si staruinta si, nu in ultimul rand zic, cu ascultarea de duhovnic, vei lasa ca bucuria salasluirii harului lui Dumnezeu sa vieze in sufletul tau. La fel ca si toate lucrurile pedagogice, dar mai mult ca oriunde in cele duhovnicesti avem nevoie de un impreuna rugator cu noi care sa ne poate sustine , sa ne poata indruma in urcusul duhovnicesc si asta pentru ca la fiecare cotitura se afla potrivnicul, ce cauta sa zadarniceasca lupta cea buna pe care vrem sa o ducem . N-as vrea sa vorbesc mult si doar de dragul de a perora.Cel mai mult vorbim , dupa ce am ajuns la o descoperire a Tainelor celor dumnezeiesti, prin faptele noastre ce se vor manifesta ca lucrari in afara, ad-extra, fiintei noastre ale celor pe care le traim, lucrari ale harului ce l-am salasluit in fiinta noastra, si l-am facut sa vieze si l-am facut roditor. ‚‚Mila voiesc iar nu jertfa” spune Domnul Hristos sau altfel spus dovada Iubirii celei Inalte prin faptele iubirii dumnezeiesti si duhovnicesti, in detrimentul unui formalism(cred ,dar in sufletul meu- cum spun cei mai multi in zilele noastre).El n-are nevoie sa-I spunem: da noi credem ca Tu existi si ai facut lumea si esti bun etc..dar ma opresc aici, de viata mea ma ocup eu. Nu, Lui ii spunem altfel:
Tu ne-ai zidit, apara-ne Doamne ca neputinciosi suntem , Tu ne iubesti Doamne, milostiveste-te spre noi ca nevrednici suntem de Iubirea Ta, Tu indelung rabzi faradelegile noastre Doamne, varsa neincetat peste noi milostivirea Ta cea iubitoare de oameni.Pornind de aici incepem zidirea noastra, inaltarea noastra, caci spre ea ne cheama Domnul,spre Inaltarea la cele de sus, la cele vesnice si nepieritoare, la cele despre care mintea nu mai poate gasi asemanare lingvistica pentru ca este dincolo de orice cuvant.
Tanar: Vad ca atunci cand le spun altora ce simt despre Dumnezeu, ma iau in batjocura , rad de mine, ma considera depasit sau cel putin simt ca gandul lor este cel mult ingaduitor fata de mine.Cum sa –i fac sa ma asculte, sa ia aminte la ce vorbesc?
Dhv: Ca sa vorbim despre El trebuie sa stim despre El, iar a sti despre Dumnezeu se poate, dar printr-o anume stiinta ce este dincolo de stiintele lumii rationale si pe care n-o gasesti circumscrisa vreunei forme didactice si care n-are manual si anume , stiinta smereniei. Sfantul Siluan Athonitul spunea ca cea mai inalta si deplina stiinta este tocmai aceasta, Stiinta Smereniei .Pentru ca pe aceasta ne-a predat-o Dumnezeu, in persoana Fiului Sau Intrupat, a Cuvantului ce S-a lasat salasluit in trup.
Celui ce ajunge sa-L cunoasca pe Dumnezeu o mare fericire i se arata, pentru ca in aceasta stare el afla Imparatia lui Dumnezeu, se afla pe sine deja in vesnicie, caci spune Hristos despre viata cea vesnica ca aceasta este ‚‚ca sa Te cunoasca pe Tine Singurul Adevaratul Dumnezeu si pe Fiul Tau pe care L-ai trimis”. Iata cum toata vietuirea cea dumnezeiasca si in Dumnezeu, se impartaseste celui ce cunoaste pe Dumnezeu, celui care, prin dorirea Lui, face din fiinta sa salasul raiului, pentru ca el aduna intr-o dragoste imitativa cu cea a lui Hristos, intreaga creatie. Va iubi totul pentru ca va vedea in totul pe Dumnezeu , va vedea pronia Lui cea nepieritoare pentru creatie, va fi patruns de aceea caldura nemistuitoare a Duhului celui Sfant ce strapunge inima devina salasul dumnezeirii. Si ,mai presus de toate nu va mai vrea sa paraseasca aceasta vietuire si va spune, ca ucenicii pe muntele Taborului, ‚‚ Doamne ce bine este noua sa fim aici.” Cel ce afla pe Dumnezeu si gusta din cele vesnice nu vrea sa se mai intoarca , sa se departeze de la ele. Si-a gasit familia, si-a gasit unitatea pe care cele de jos o preinchipuiau prin binecuvantarea pogorarii Duhului Sfant in Taina Cununiei, este in Treime si numai vrea sa o piarda. Sa luam exemplul apostolilor , ucenicii ce petreceau si slujeau lui Dumnezeu. Au avut ei deplina lepadare in grija lui Dumnezeu dintru inceput? Nu, pentru ca harul nu era deplin in ei, pentru ca fierbinteala aceea pe care cei 2 ucenici, Luca si Cleopa, au simtit-o pe cale, nu puteau s-o patrunda, datorita putinatatii lor duhovnicesti. Dupa Pogorarea Duhului Sfant ei se afla deplini in dumnezeire si nu numai ca insetau neincetat de dorul Mantuitorului si Invatatorului lor, dar acum marturisesc, prin lucrarea Duhului Sfant salasluit in toate, despre Dumnezeu. Nimic nu-i mai poate retine, familie , rude , prieteni, pentru ca acum au Ceva Nepretuit, au ceva ce lipsea fiintei lor: Cunoasterea lui Dumnezeu. ‚‚Apostolii umblau pe pamant si spuneau noroadelor cuvant despre Domnul si despre Imparatia cerurilor, dar sufletele lor tanjeau si insetau sa vada pe Domnul Cel Iubit si de aceea ei nu se temeau de moarte , ci mergeau cu bucurie in intampinarea ei si, daca doreau sa traiasca pe pamant, era numai pentru norodul pe care-l iubeau” spune Sfantul Siluan, marele nevoitor si iubitor de Dumnezeu, al Athonului.
Cunoasterea lui Dumnezeu , spre deosebire de orice altfel de cunoastere care, ancorata in rationalitate , nu are puterea de a modifica fiintial omul, re-structureaza, re-defineste, re-asaza(in sensul de repetare a actiunii si nu de pozitionare pe alte coordonate) persoana in ambianta edenica, in trairea in dumnezeire prin participarea la dumnezeire, prin impartasirea din dulceata Duhului si simtirea iubirii celei treimice. Astfel, omul teofor, omul ajuns a se invasmanta in vesmantul nestricaciunii se va afla in fata a doua tipuri de abandonuri: unul vis-a vis de lume( va vedea efemeritatea ei , cat de mult departeaza prin pornirile ei patimase pe om de lucrarea dumnezeiasca) careia va inceta sa-i mai apartina, pentru ca nu se va mai lasa devorat de aceasta, lepadand toata alipirea de acele fericiri masurate si finite, si unul vis-a- vis de Dumnezeu, pentru ca se va abandona pe sine lui Dumnezeu, intr-un act de smerenie, de pocainta in dorirea fericirii celei nepieritoare , de marturisire a vierii Sale doar in Dumnezeu cu Dumnezeu si prin Dumnezeu.
In cunoasterea lui Dumnezeu , ratiunea neputincioasa , lasa loc trairii , experierii lui Dumnezeu, participarii omului intreg la gustarea din Dumnezeu, in care inima este incalzita de dogoarea Duhului si, in care, mintea in inima se asaza si contempla, fara se folosi de putinatea lucrarilor ei in afara, a cuvintelor , stralucirea , frumusetea harica ce umple omul si-l transfigureaza.
Sper ca prin aceste cuvinte sa-ti fi raspuns macar in parte la cele dorite. M-am rugat si L-am rugat sa-mi arate cum si ce sa-ti scriu, pentru ca daca as fi gandit ceva, cuvintele mele n-ar putea fi ziditoare ci doar o manifestare a mintii mele supusa celor rationale si stricacioase. De aceea am si asteptat clipa randuita spre a-ti putea scrie aceste sarace cuvinte.
Inchei rugandu-te sa faci din rugaciune o bucurie, o mangaiere si vei vedea cum incet , incet Bunul Dumnezeu va cobora in inima ta pacea Sa, acea pace ce le-a oferit-o si ucenicilor Sai, acea pace care-l face pe omul duhovnicesc sa fie mereu din aceasta lume dar niciodata a ei, ci a celei zidite lui de Dumnezeu, inca dintru inceput, a Imparatiei celei Vesnice Amin!

Cu dragoste intru Hristos, rugator pentru tine inaintea lui Dumnezeu eu nevrednicul preotul si duhovnicul

Religia in scoala-Clip al Ministerului Invatamantului din Macedonia pentru introducerea in scoala a religiei

Albert Einstein - Does Evil Exist? - The most amazing home videos are here

Arianismul modern-Cuvant al Cuviosului Parinte Justin Popovici

Cuviosul Iustin Popovici:
“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.

Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.

„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? - Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.

Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.

Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.

Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.

Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului - esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.

* * *

Toate umanismele europene - de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice - au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.

Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.

Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei - a omului - nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene. (…)

Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?

Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său - adică în folosul omului - toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist.

În istoria neamului omenesc sînt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).

Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.

În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc - Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos - Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci cînd l-a zidit pe om după chipul Său.

(…) Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfîrşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.

Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele - făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie - al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei - şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, pînă la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.

Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “Die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism (dar si din ortodoxie, nota noastra). Între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov”.

(extrase din: „Omul şi Dumnezeul-om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997 si: “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”, Manastirea Sfintii Arhangheli - Petru-Voda, 2002)