Cuviosul Ioan Romanul - un sfant al pustiei Carpatilor

Povestea Sfantului Pustnic Ioan Romanul

Au fost oameni de-alungul istoriei si prin lume care au fost sustinuti ei insisi doar de Dumnezeu, au trait pentru multi ani fie fara hrana , adapost ori haine. Noi suntem departe de experienta unor asemenea asceti; cu toate acestea , istorii ale unora ajung la noi din cand in cand. Urmatoarea descriere este o istorisire adevarata despre un ascet care a trait singur in padurile din Romania pana in 1950.
In vara lui 1945, mi-am luat lucrurirle si am plecat peste munti la Manastirea Sihastria. Doream sa ma spovedesc la Parintele Cleopa. Cand am traversat coama muntelui si am ajuns la Valea Sihastriei, la marginea luminisului numit Trapeza mi-a aparut in fata chipul plin de calmitate si sfintenie al unui necunoscut isihast. Era mai degraba scund de statura, cu capul descoperit, imbracat intr-un fel de rasa lunga de lana, descult si incins cu o funie de canepa. Nu avea bagaj sau vreun rucsac si in maini tinea o funie(ata de metanii) de rugaciune facuta de el insusi din cracute de macese. Parea ca ma asteapta. Cand m-a vazut m-a binecuvantat cu amandoua mainile si mi-a spus pe nume :,, Parintele Teodul mergi la Sihastria la Parintele Cleopa? De cate ori am fost si eu la manastire si am stat in biserica la slujba dar nu m-a vazut nimeni! Stiu ca sfintia ta vrei sa pleci de la Agapia la Sihastria dar n-ar trebui sa te duci. Stai la Agapia si fa-ti ascultarea acolo deoarece Dumnezeu nu te-a trimis la Agapia degeaba. Acolo e mantuirea sfintiei tale!
Cand am vazut ca mi-a vorbit pe nume si ca mi-a stiut si gandurile, un fel de teama si uluiala m-a cuprins la inceput, asa ca nu puteam nici sa vorbesc, mai ales ca nu stiam cine era acela. Dar cuvintele lui mi-au intrat in inima si m-au umplut de bucurie duhovniceasca, asa cum nu mai simtisem niciodata. Apoi, facandu-mi curaj, l-am intrebat:
Care iti este numele , Cuvioase Parinte , si de cat timp traiesti aici in pustie ?
,,Numele este Ioan , mi-a raspuns si sunt din regiunea Tighina . Am fost Episcop Vicar in tinerete. Dar, iubind linistea si rugaciunea mai mult, am parasit aceasta inaltime arhiereasca si auzind despre schiturile din Oltenia, in 1915 am venit ca frate la Schitul Crasna din Gorj. Staretul mi-a dat ascultarea vitelor schitului. Dupa cativa ani mi-a spus : ,, Frate Ioan pregateste-te ca deseara te tundem calugar!” El nu era la curent cu trecutul meu . Asa ca am lasat totul si am fugit in acea noapte spre pustie in adancul padurii. Apoi, auzind de isihastii din Moldova, in 1920 m-am retras definitiv in Muntii Sihlei.
Dupa un moment de tacere, sfantul isihast Ioan adauga:,, Parinte Teodul , adu-mi te rog un pachet de coli de scris si un kilogram de cerneala!” ,, Dar ce veti face cu ele, sfintia voastra?” Bunul ascet , in ciuda acestui fapt, aratand cu mana spre palcul de brazi mi-a spus:,, Am nevoie doar de penita, caci iata cate stilouri mi-a dat Dumnezeu!”
,, Unde mai exact si cand ar trebui sa-ti aduc hartia?”, l-am intrebat. ,,Nu te ingriji de asta !” mi-a raspuns, ,,Domnul poarta de grija de toate!”.,, Sfintia voastra, vreti sa va aduc sa va aduc si niste paine uscata sau ceva de mancare?” ,,Nu am nevoie de nimic, de vreme ce, din mila lui Dumnezeu am tot ce imi trebuie!” Apoi , sarutandu-I mana i-am spus: ,, Binecuvantati-ma Sfintia voastra!” ,, Domnul sa te binecuvinteze si sa ma ierte!”
De aici inainte , dupa ce m-a binecuvantat cu amandoua mainile, am coborat in vale spre Sihastria, si el a stat un moment rezemat de un brad. Apoi a disparut ca o caprioara in adancurile padurii si nu l-am mai vazut. O bucurie nespusa s-a asezat in sufletul meu! Cate lucruri n-as fi avut sa-l intreb pe acest mare isihast, dar n-a vrut sa-mi descopere nimic despre viata sa ascetica din Muntii Sihlai , nici macar locul unde era pestera sau coliba lui.
Dupa o luna, mi-am luat rucsacul in spinare si lucrurile si am plecat peste munte spre Sihastria. Aveam treaba la Parintele Cleopa. Pe drum m-am rugat sa-l intalnesc pe Sfintul pustnic Ioan ca sa-I pot da hartia si cerneala. Adusesem cu mine si niste paine uscata ca hrana . Cine stie ce-ar avea de scris! Poate niste invataturi duhovnicesti , poate invaturi despre Rugaciunea lui Iisus, pe care o dobandise din tinerete, poate niste descoperiri Dumnezeiesti sau poate despre viata lui .
Cand am ajuns la luminisul Trapeza, Sfantul pustnic Ioan a aparut imediat in fata mea fara sa-l observ din ce directie a venit. Fata lui era alba, luminoasa si radia de o bucurie Dumnezeiasca, straina omului obisnuit; si inima lui era inundata de pace si liniste duhovniceasca. Trupul era acoperit de aceeasi haina aspra de lana impletita de mainile lui. In mana stanga tine o funie (ata de metanii) impletita din nuiele de maces, iar mana dreapta si-o tinea pe piept ca si pentru rugaciune. Dupa ce i-am sarutat mana si i-am facut metanie, Sfantul Ioan m-a binecuvantat cu amandoua mainile si m-a sarutat pe frunte si mi-a spus: ,,Parinte Teodul, te duci la Sihastria? Ar fi bine sa te intorci la Agapia, caci Parintele Cleopa, Staretul Sihastriei, nu este astazi. A fost chemat la Manastirea Neamt.’’ ,,Sfintia voastra, ‘’i-am spus cu emotie ,,v-am adus hartie si cerneala. Aici sunt si niste penite!’’ ,,Multumesc, Parinte Teodule, stiam ca le vei gasi!’’. Apoi le-a pus in rucsacul pe care-l avea in spate. ,,Ti-am adus de asemena si ceva de mancare, paine, fructe si niste vin.’’ ,,Dumnezeu sa-ti rasplatesca dragostea , Parinte Teodule, dar nu am nevoie de nimic, Dumnezeu are grija de mine’’.
Degeaba am insistat sa ia ceva. Nici macar nu s-a uitat in cos sa vada ce-I adusesem. Dar ca sa nu ma intristeze, bunul soldat al lui Dumnezeu mi-a spus cateva cuvinte duhovnicesti.
,,Parinte Teodule, postul este un mare folos pentru calugar. Sa stii ca sunt sapte feluri ale mancarii pentru oameni, sa spunem asa, sapte trepte ale postului:
A – carnivorii, ce manaca mereu carne.Acestia sunt in treapta cea mai de jos a postului, chiar daca uneori se abtin de la mancare. Nu pot niciodata inainta in rugaciune.
B – lacto-vegetarienii, care nu mananca niciodata carne, doar lapte, branza, oua si fierturi de legume. Acestia sunt in treapta a doua a postului care e tinut in manastirile chinovitice si foarte rar de mireni.
C – vegetarienii, ce manaca doar ierburi si legume fierte sau crude. Aceasta forma este treapta a treia a postului, si ce-I mai ravnitori calugari din manastirile obisnuite il tin.
D – cei ce manaca fructe sau paine , sau fructe negatite o data in zi, fara ca sa mai manance altceva. Cei ce tin acest post pot sa-si stapaneasca trupul si mintea fara greutate si pot inainta rapid pe calea rugaciunii.
E – cei ce manca cereale sunt cei de pe treapta a cincea. Acestei trepte ii apartin in special monahii isihasti si cautatorii pustiei, ce manca doar o data in zi paine neagra, cereal, graunte inmuiate de grau , de porumb, de mei, de fasole, de mazare sau linte.
F – mancarea uscata este a sasea treapta a postului monahal care este tinut de cei mai nevoitori monahi ai pustiei. Aceia ce traiesc in acest aspru ascetism, mananca doar paine uscata inmuiata in apa, cu sare sau un strop de otet, o data in zi cu masura. Acesta este modul in care pustnicii Nilului au trait.
G – hrana ceresca sau mana.Este ultima si cea mai inalta treapta a postului, care este atins de foarte putini ascetic, dupa o viata lunga ascetica, fiind intariti de harul Duhului Sfant. Acestia sunt mangaiati cu Sfintele cele mai Inalte Taine (Trupul si Sangele Mantuitorului) singuri , cu Trupul si Sangele lui Hristos, pe care –L primesc o data sau de doua ori pe saptamana, fara sa guste altceva decat apa.
Dupa ispite dificile si asceza, si prin Harul Domnului (Binecuvantarea Lui) am ajuns si eu sa ma impartasesc cu Sfintele Taine singur si sa nu mai simt foame si sa nu mai am nevoie de paine sau legume.’’
Fiti atenti Parintilor, la ce inaltime duhovniceasca de asceza Sfantul Ioan a ajuns. Apoi l-am intrebat: ,, Sfintia voastra, acolo in padure unde traiti, nu e frig iarna?’’
,,Parinte Teodul, eu sunt locuitor al Carpatilor si Domnul are grija de mine; pentru ca de cate ori m-a gasit nu mi-a lipsit nimic. Nu simt nici frigul iernii, nici caldura verii, nici foame, nici sete si nicio alta nevoie!’’
,,Sfintia voastra, tare as vrea sa ma retrag la Sihastria, sa fiu langa monahi! As avea mai multa liniste si timp pentru rugaciune!’’ . Mi-a raspuns: ,,Daca ti s-a dat sub ascultare de la Mitropolie sa mergi la Agapia, fa ascultare de vreme ce ai fost trimis acolo din voia si lucrarea lui Dumnezeu!’’. Vazand ca marele isihast, nu vroia sa mai vorbeasca ca sa nu intrerupa Rugaciunea lui Iisus pe care o avea in minte si in inima, i-am multumit din suflet pentru sfaturi si cuvintele de invatatura pe care mi le daduse . Am facut metanie in fata lui, i-am sarutat mana si i-am cerut binecuvantare sa plec. Sfantul Episcop Ioan m-a binecuvantat cu semnul Sfintei Cruci si mi-a spus: ,,Fie ca Domnul Iisus Hristos sa te binecuvinteze si sa ma ierte!’’
Un alt an a trecut cu incercari si destule ispite. Nu am mai auzit multe despre Episcopul Ioan. In vara lui 1946, gandurile mele m-au manat sa merg cateva zile pentru liniste la Sihastria. Mi-am facut obisnuitele rugaciuni pentru calatorie, mi-am luat lucrurile si am traversat muntele cu gandul ca sa-l mai vad macar o data pe Sfantul Isihast Ioan. Cand am ajuns la luminisul Trapeza, miracolul s-a intamplat pentru a treia si ultima oara. La marginea luminisului, Sfintia sa Ioan ma astepta. Acelasi chip luminos, aceeasi ochi limpezi si veseli, aceeasi fericire si pace duhovniceasca in sufletul sau , aceeasi haina saraca de lana pe trupul sau slab si imbatrinit. I-am facut obisnuita metanie, i-am sarutat mana si el mi-a sarutat fruntea si am stat amandoi pe un trunchi de brad doborat de vant. Nimic pamantesc nu-l interesa. Dupa cateva momente de liniste Sfintia sa mi-a spus: ‘’As vrea sa merg in satul meu natal sa mor acolo. Avem si acolo paduri destule.’’ ,,Cum poti merge , caci natiile nu s-au linistit?’’ (n.t. era dupa razboi) ,,Cred in Dumnezeu , caci El m-a acoperit cu Mana Lui!’’. Apoi batranul vazandu-mi amaraciunea m-a intarit in credinta si m-a sfatuit sa am mare grija fata de sufletele ce mi-au fost incredintate la Agapia, caci acolo imi era mantuirea. La sfirsit m-a binecuvantat cu amandoua mainile si m-a sarutat in Domnul. I-am facut metanie si astfel ne-am despartit, eu avand lacrimi in ochi. El s-a retras la mult doritul sau desert, la Muntii Sihlai, si eu am coborat spre Sihastria. Aceasta a fost ultima mea intalnire cu el.
Din 1946 nu l-am mai intalnit. Nimeni nu mi-a mai spus nimic despre el. Am crezut ca a trecut la taramurile vesnice, de undeva din Muntii Sihlai. Dupa 5 ani , am auzit ca un frate de la Sihastria, ce pastea oile manastirii , l-a intalnit in padurile dinspre Muntele Chitele. Mergand la pasune cu oile, deodata a observat ca oile se adunasera la un loc si cainii s-au oprit ca si cum ar fi fost incremeniti. Cand s-a uitat imprejur , a vazut un calugar batran, cu barba alba, cernita. Era Sfantul Ioan .
,,Intr-adevar, in cele ce am pacatuit astazi inaintea lui Dumnezeu, intru aceasta am descoperit oamenilor!” si-a spus iubitorul pustiei siesi. Apoi i-a zis fratelui care tinea oile:
,, Frate Stefane, vino aici si nu te teme! Stiu ca te spovedesti la Cuviosul Parinte Ioil. Dar te rog, nu spune nimanui ca m-ai vazut!”
Fratele Stefan s-a impartasit saptamana urmatoare si nu a spus nimanui. Dar gandurile lui il tot sileau sa spuna la spovedanie Parintelui ioil. Si batranul, cand a auzit, imediat a luat niste paine uscata si hrana in punga si a mers prin padure in jurul manastirii o saptamana cu Parintele Visarion, staretul de la Schitul Sihla, sperand sa-l intalneasca pe Sfantul Ioan. Dar nu l-au inatlnit. Apoi, dupa o luna sau doua, fratele Stefan era cu oile prin padure si deodata, s-a intalnit cu iubitorul de pustie Ioan. Era descult si cu capul descoperit. I-a facut semn cu mana si i-a spus: ,, Frate Stefane, te-am rugat un lucru si nu l-ai facut! Sa sti ca vei merge in armata si nu te vei mai intoarce in manastire!” Si asa a fost. Fratele a mers in armata si a ramas in lume.
De atunci inainte , nu am mai auzit nimic despre Sfantul Ioan Isihastul.



THE STORY OF JOHN THE ROMANIAN

There have been people throughout history and across the world who have sustained themselves by God alone, having lived for years with neither food, shelter, nor clothing. We are far from the experience of such ascetics; however, stories of them reach us from time to time. The following account is a true story about an ascetic who lived alone in the forests of Romania until the 1950’s.
In the summer of 1945, I took my staff and went over the Mountain to Sihastria Monastery. I wanted to confess to Father Cleopas. When I crossed the ridge of the Mountain and had arrives at Sihastria Valley, at the edge of the clearing called ‘Trapeza’ there appeared before me the calm and holy face of an unknown hesychast. He was rather short of stature, with his head uncovered, dressed in a kind of long ryassa of wool, barefoot, and belted with a rope of hemp. He has neither a staff nor a bag, and in his hands he carried a prayer rope made by him from the hips of wild roses. He seemed to be waiting for me. When he saw me, he blessed me with both hands and said to me by name: “Father Theodulus, you’re going to Sihastria, to Father Cleopas? How many times have I also gone to Sihastria Monastery and stood in Church during the service, but no one saw me! I know that your holiness wishes to leave Agapia and go to Sihastria, but you shouldn’t go. Stay at Agapia Monastery and do your obedience there, since God did not send you to Agapia in vain. There is the salvation of your holiness!”
When I saw that he spoke to me by name and also knew my thoughts, a kind of fear and astonishment at first overwhelmed me, so that I was unable even to speak, especially because I didn’t know then who he was. But his words entered into my heart and filled me with great spiritual joy, such as I had never felt before. Then, taking courage, I asked him: “What is your name, Reverend Father, and how long have you lived in asceticism in these parts?” “I am called John,” he answered me, “and I am from the Tighina region. I was Vicar Bishop in my youth. But, loving silence and prayer more, I left this high office, and hearing of the hermitages of Oltenia, in 1915 I came as a novice brother to Crasna Skete in Gorj County. The Abbot had me take care of the cattle of the skete. After some years he said to me: “Brother John, prepare yourself, because tonight we will make you a monk!” He wasn’t acquainted with my past life. Then I left everything and departed that night for the desert in the depths of the forest. Then hearing about the hesycasts in Maldavia, in 1920 I withdrew for good to the Sihla Mountains.”
After a short silence, the holy hesychast John added: “Father Theodulus, please bring me a packet of writing paper and a kilogram of ink.” “But what would you do with them, your holiness?” The good ascetic, however, pointing his hand to the branches of the fir trees said to me: “I only need nibs, for look how many pens God has given me!” “Where, exactly, and when should I bring you paper?” I asked him. “Don’t worry about that,” he answered, “the Lord takes care of everything!” “Your holiness, do you wish me to bring you also some dried bread or some other food?” “I don’t need anything, since, by the mercy of God, I have everything I need!” Then, kissing his hand, I said to him: “Bless me your holiness!” “May the Lord bless you, and forgive me!”
Therefore, when he had blessed me with both hands, I descended to the valley towards Sihastria, and he stood a moment leaning against a fir tree.. Then he disappeared like a dear into the depths of the forest and I say him no longer. An unspeakable joy rested in my soul. How many things would I not have liked to ask this great hesychast, but he didn’t want to disclose to me anything about his spiritual asceticism in the Sihla Mountains, nor even the place where he had his cave or earthen hut.”
After a month I took the knapsack on my back, and a staff, and went over the mountain towards Sihastria. I had business with Father Cleopas. On the road I prayed to meet the holy hesychast John so that I could give him the paper and ink. I also brought with me some dried bread for food. Who knows what he had to write! Perhaps some secret spiritual teachings; perhaps counsels about the Jesus Prayer, which he had acquired in his youth; perhaps some divine revelations; or perhaps about his own life.
When I reached Trapeza clearing, the holy hesychast John immediately appeared before me without my observing from which direction he had come. His face was white, luminous, and radiated a heavenly joy alien to ordinary men; and his heart overflowed with great peace and spiritual quiet. His body was covered by the same coarse clothing of wool, knit by his own hands. In his left hand he held a prayer rope of rose hips, and he always held his right hand on his chest as for prayer.
After I had kissed his hand and made a prostration to him, the holy John blessed me with both hands and kissed me on the forehead, and said to me: “Father Theodulus are you going to Sihastria? It is better for you to return to Agapia, since Father Cleopas, the abbot of Sihastria, is absent today. He was called to Neamt Monastery.” “Your holiness,” I said to him with emotion, “I brought you paper and ink. Here are also some nibs!” “Thank you Father Theodulus. I knew you would find them!” The he placed then in the knapsack which he had on his back. “I also brought you some food: bread, fruit, and a little wine.” “May God reward your love, Father Theodulus, but I don’t need anything, God takes care of me.”
I insisted in vain that he take something. He wouldn’t even look in the basket to see what I had brought him. But so as not to sadden me, the good soldier of Christ gave me this spiritual word:
“Father Theodulus, fasting is great profit for a monk. You should know that there are seven kinds of food for men, that is to say, seven degrees of fasting”
• “A: Carnivores, who always eat meat. These are in the lowest degree of fasting, even if they sometimes restrain themselves from food. They are never able to advance in prayer.
• “B: Lacto-vegetarians, who never eat meat, but only milk, cheese, eggs and all kinds of boiled vegetables. These are in the second degree of fasting, which is kept by Monks in coenobitic Monasteries and, very rarely, by laymen.
• “C: Vegetarians, who eat only vegetables and boiled or raw legumes. This arrangement forms the third degree of fasting, and the most zealous monks of the common life keep it.
• “D: Fruit-Eaters, who eat bread and uncooked fruits once a day, without otherwise ever tasting food. He who attains this degree of fasting is able to master his body and thoughts without difficulty and can advance rapidly on the path of prayer.
• “E: Cereal-Eaters, comprise the fifth degree of fasting. To this degree belong monks – especially hesycasts and desert-dwellers – who eat once a day only black bread, cereals, and soaked grains of wheat, corn, millet, lentils, beans, peas, etc.
• “F: Dry Food, is the sixth degree of monastic fasting, which is usually attainted only by the most zealous desert dwellers. Those who live in the this harsh asceticism eat only dried bread soaked in water, with salt or a little vinegar, once a day and by measure. This is how the hesycasts of the Nile valley lived.
• “G: Divine Food or manna, is the last and highest degree of monastic fasting, which is attained by very few ascetics after prolonged asceticism, being strengthened by the grace of the Holy Spirit. These are satisfied with the Most Pure Mysteries alone, that is, with the Body and Blood of Christ, which they receive only once or twice a week, without tasting anything else but water only. After difficult temptations and asceticism, and by the Grace of God, I have come to be satisfied with the Most Pure Mysteries alone, and no longer feel hunger, or have need of bread or vegetables…’
“Behold, Fathers, to what measure of spiritual asceticism holy John had arrived. Then I asked him: ‘Your holiness, there in the forest where you live, aren’t you cold in winter?’ ‘Father Theodulus I am a citizen of the Carpathian Mountains, and the Lord takes care of me; for wherever he has found me, I have never lacked anything. I feel neither the cold of winter, nor the intense heat of the sun, nor hunger, nor thirst, nor any other earthly need!’ ‘Your holiness, I greatly wish to withdraw to Sihastria Monastery to be near monks! I would have more quiet there and time for prayer.’ He answered me, ‘If you were order by the metropolia to go to Agapia, be obedient since you were sent there by the will and command of God!’
“Observing then that the great hesychast didn’t want to talk long so as to interrupt the Jesus Prayer which he had in his mind and his heart, I thanked him from my heart for the counsels and profitable words he had given me. I made a prostration to him, kissed his hand, and asked his blessing to leave. And the holy Bishop John blessed me with the sign of the holy cross and said to me: ‘May our Lord Jesus Christ bless you and forgive me!’
“Another year passed with troubles and trials enough. I didn’t hear any more about Bishop John. In the spring of 1946, my thoughts urged me to go for a few days for a retreat to Sihastria Monastery. I made the usual prayers for traveling, took my staff, and crossed the mountain with the thought that I would once more see the holy hesychast John. When I reached Trapeza clearing, the miracle happened for a third and last time. At the edge of the clearing his holiness John was waiting for me. The same luminous face, the same limpid and cheerful eyes, the same joy and spiritual peace in his soul, the same rough clothing of wool on his thin and elderly body. I made him the customary prostration and kissed his hand, and he kissed my forehead, and we both sat on the trunk of a fir tree blown down by the wind. Nothing earthly interested him. After some moments of silence his holiness said to me: ‘I would like to go back to my native village, to die there. We also have forests enough…’ ‘How can you go now, the nations still haven’t quieted down?’ ‘ I believe in God, that He will always cover me with His hand!’
“Then the Elder, seeing my sadness, strengthened me in hope and conselled me to have great care for the souls that had been entrusted to me at Agapia Monastery, that here will be my salvation. At the end, be blessed me with both hands and kissed me in the Lord. I made a prostration to him, and thus we parted, I with tears in my eyes. He withdrew to his greatly-desired desert, towards the Sihla Mountains, and I descended towards Sihastria. This was my last meeting with him.”
“Since 1946 I haven’t met him again. No one said any more about him. I thought he had departed to the eternal realms, from somewhere in the Sihla Mountains. After five years, however, I heard that a brother of Sihastria who kept the monastery’s sheep met him in the forests towards Chitele Mountain. Going to the pasture with the Sheep, he suddenly noticed that all the sheep had massed together and the dogs stood as if in astonishment. When he looked around, he saw an old monk with a white beard in their midst. It was the holy John! ‘Indeed, in what have I sinned today before God that I am revealed to men!’ the desert-dweller said to himself. Then he said to the brother who kept the sheep: ‘Brother Stephan, come here and don’t be afraid! I know that you confess to Father Elder Joel. But please don’t tell anyone that you me today!”
“Brother Stephan received the Mysteries one week and didn’t tell it to anyone. But his thoughts still urged him to tell it at confession to Father Joel. And the Elder, when he heard about this, immediately took some dried bread and food in a bag and walked through the forests around the monastery for a week with Father Bessarion, the abbot of Sihla Skete, hoping to meet with the holy John. But they didn’t meet him. Then, after a month or two, Brother Stephan was walking with the sheep through the forest, and all of the sudden he met John the Desert-Dweller. He was barefoot and with his head uncovered. He beckoned to him with his hand and said to him: ‘Brother Stephan, I asked one thing of you and you didn’t do it! Know that you will go into the army and will not return again to the monastery!’ And thus it was. The brother went into the army and remained in the world. From that time I have heard no more about holy John the Hesychast.”

Articol preluat si tradus de pe site-ul orthodox "DEATH TO THE WORLD" http://www.deathtotheworld.com/
Traducere si adaptare Administrator

Sfinti Parinti Athoniti

Părinţi athoniţi. Bătrânul Teoctist Dionisiatul

Era o zi de iarnă a anului 1987. Cu barcagiul Mănăstirii noastre, părintele Nectarie, am pornit spre Mănăstirea Dionisiu. Aveam în program o discuţie duhovnicească cu părintele Teoctist Dionisiatul. L-am găsit la poarta Mănăstirii. Când ieşea din chilie mergea la intrarea Mănăstirii şi îi întreba pe vizitatori dacă s-au închinat la mormântul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, îngrijitorul de mulari. Dacă nu se închinaseră îi conducea la mormântul Sfântului din cimitirul Mănăstirii. Se închinau, aprindea candela şi le istorisea viaţa şi minunile Sfântului. Apoi îi ducea în chilia Sfântului în care stătea el însuşi acum. Din viaţa Sfântului ştim că într-o noapte Însuşi Hristos a venit în trup în chilie la Sfântul Nifon, l-a binecuvântat şi i-a arătat bunăvoinţa Sa pentru lupta şi smerenia sa. În locul respectiv, de mulţi ani, a fost pictată pe perete o icoană a Domnului. Acolo merg, sub povăţuirea părintelui Teoctist, mulţi închinători să vadă şi să se închine icoanei.
– Părinte Teoctist, blagosloviţi!
– Aaa, de unde sunteţi? De la Grigoriu, de la Grigoriu?
– Da părinte. Am venit să ne închinăm Sfântului Nifon.
Bucuros, ca întotdeauna, bătrânelul ne-a luat cu el ca să ne dea lămuriri, să ne povestească viaţa Sfântului, să ne sfătuiască… Ne-a dus în chilia sa. Ne-am închinat sfintei icoane şi ne-am aşezat să vorbim puţin. Ne-a impresionat chilia, care semăna cu o librărie religioasă. Peste tot erau icoane, de hârtie, pe lemn, de metal, aproape toate prăfuite. Cărţile, broşurile, pliantele, cărţile de rugăciuni, slujbele sfinţilor, lucrările patristice erau toate stivuite ici şi colo, gata să se prăbuşească, prăfuite, cele mai multe cu un semn de carte, pregătite să ofere cititorului hrana potrivită. Doar tavanul era curat, de se vedeau scândurile, deşi dacă ar fi fost posibil, părintele Teoctist ar fi pus şi acolo ceva din „bogăţia” de icoane şi cărţi.
– Părinte Teoctist, sunteţi de mulţi ani aici?
– Cu ajutorul Maicii Domnului sunt de 26 de ani. Aproape de când am venit sunt îngrijitorul bătrânilor. Cine altul să meargă? Eu m-am obişnuit deja aici şi ei cu mine. Îi iubesc şi mă iubesc. Mulţi bătrâni au trecut prin mâinile mele. Ce să vă spun părinţilor? În ceasul morţii unii sunt bucuroşi şi plini de pace, alţii se tem şi tremură. Aceasta în funcţie de modul în care şi-au trăit călugăria şi de lupta pe care au dus-o. Aşa va fi starea noastră în ceasul morţii.
– Unde te-ai născut părinte şi cum te-ai hotărât să vii la Mănăstire?
– M-am născut în satul Laiţa din Epir în 1919 din părinţi foarte credincioşi. Aceştia însă au murit curând şi ne-au lăsat orfani pe mine de 11 ani şi pe sora mea, de 7 ani. Când am mai crescut m-am dus la şcoala românească din satul nostru care funcţiona acolo pentru familiile de vlahi (aromâni). Când a izbucnit al doilea război mondial eram soldat. După liberare m-am îmbolnăvit de TBC. Timp de 5 ani am bolit. Medicamente nu erau iar medicii mă condamnaseră la moarte. Atunci m-am gândit să merg să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ca să fiu pregătit. În acea noapte mi-a apărut în vis Sfântul Nicolae. M-a binecuvântat de trei ori şi mi-a spus: „Hai, de acum să posteşti Miercurile şi Vinerile”. Boala aceasta mi-a făcut bine. În ziua următoare m-am dus la o biserică să mă spovedesc. Am văzut în faţă una şi am intrat. Era închinată Sfântului Nicolae. M-am uitat la icoana lui şi era exact cum îmi apăruse în vis cu o noapte în urmă. M-am spovedit şi m-am împărtăşit şi m-am întors la sanatoriul unde eram internat. Şi iată, fraţilor, măririle lui Dumnezeu. Acelaşi doctor care-mi spusese că voi muri, după ce m-a pus la raze mi-a spus: „Poţi să pleci, nu ai nimic”.
După atâtea boli periculoase şi intervenţii dumnezeieşti ale Sfinţilor, s-a aprins în mine dorinţa de a lăsa lumea şi de a mă călugări ca să-mi mântuiesc sufletul. Ezitam însă pentru că nu ştiam dacă asta este voia lui Dumnezeu. Am cugetat şi m-am hotărât să merg la Tino, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi dacă o voi vedea cu ochii mei pe Maica Domnului să mă fac călugăr. Între timp îl visam adesea pe Cuviosul Nicodim Aghioritul care mă îndemna să mă fac monah. Tocmai citisem cartea lui „Deprinderi Duhovniceşti” şi de acolo cunoşteam că acela era el.
De 15 august 1959 m-am dus la Tino. Am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în negru, umblând prin biserică în ziua praznicului şi binecuvântând poporul. A văzut-o toată lumea şi din ochi curgeau lacrimile şuvoi. Toţi creştinii strigau: „Panaghia noastră, Panaghia noastră, mântuieşte-ne, miluieşte-ne”. Mi-am zis şi eu: „Vai, cine sunt că m-am învrednicit nemernicul s-o văd pe Maica Domnului? Eu păcătosul şi stricatul lumii!”. Părinţilor, credinţa noastră ortodoxă are taine mari şi negrăite. Fericit cel care crede şi iubeşte pe Dumnezeu. Acolo la Tino se fac multe minuni. Mare lucrare e să crezi în Dumnezeu şi în mila Lui.
– Părinte Teoctist, vă mai amintiţi şi alte istorisiri din viaţa dumneavoastră?
– Da, auziţi. Mătuşa mea, sora mamei mele, a văzut-o pe Sfânta Parascheva şi au vorbit o jumătate de oră. Când am văzut-o pe mătuşa mea după aceea m-am speriat; era galbenă ca ceara. „Ce ai păţit mătuşă?”. Mi-a spus că a vorbit cu Sfânta Parascheva, dar n-a vrut să-mi spună ce.
Într-o zi, înainte de a fi monah, stăteam la cafeneaua satului. Acolo, pe terasă, unii ziceau că există demoni, alţii că nu. Eu când am auzit discuţia, m-am băgat zicând: „Eh, demoni! Astea-s poveşti ieftine. Nu există nimic. Nu credeţi în treburi de-astea”. A auzit însă Dumnezeu cuvintele mele şi seara, când m-am întins în pat să mă culc, s-a trântit pe mine un drac greu ca piatra. Abia mai puteam să respir. Mă mir că nu am făcut stop cardiac. Numai ce zisesem că nu există draci şi acum… Mi-am amintit că învăţătorul nostru ne-a spus ca atunci când avem vreo ispită să spunem „Crezul” şi „Tatăl nostru”. Când am început să zic acestea, aa… m-am eliberat. Şi toată noaptea nu m-am oprit din a spune cele 2 rugăciuni.
Pe timpul războiului de eliberare am luptat în armata de rezistenţă. Când frontul a căzut, nemţii strângeau prizonierii în trenuri şi-i trimiteau în Germania. Adunaseră deja vreo 500 de oameni. Pe unii însă am văzut că-i dădeau jos din tren. Mi-a venit şi mie rândul şi am ascultat cu atenţie ce ziceau cei pe care-i lăsau liberi. I-am auzit zicând: „Mahomedan din Xanthi”. Când mi-a venit rândul am strigat şi eu: „mahomedan din Xanthi” şi mi-au dat drumul. Dar eu mi-am dat seama că asta era o lepădare de Hristos. Am fost la mulţi duhovnici şi toţi m-au sfătuit să-mi fac Mirungerea. Într-adevăr, un duhovnic de la Mănăstirea Sfântul Pavel m-a miruns şi astfel am reintrat în Biserica Ortodoxă.
Câţiva ani am fost responsabil la conacul mănăstirii din Careia. Pe 2 August aveam praznicul Sfântului Ştefan Protomartirul. Invitasem şi un ieromonah rus, părintele Dometie, om de mare virtute. Când a intrat în biserică s-a oprit.
– De ce nu intri să slujeşti, părinte Dometie?
– Nu vedeţi că slujeşte şi tămâiază altcineva? Ce nevoie mai e de mine?
Era Sfântul Ştefan, păzitorul conacului nostru, pe care noi însă nu-l vedeam.
Altă dată, după ce m-am împărtăşit, mi-a venit să vărs. Un gând mi-a răsărit în inimă: „ia ulei din candela Sfântului Ştefan şi unge-te pe frunte”. Eee… asta era! Vie este credinţa noastră, părinţilor! Mai am şi altele să vă spun dar, când sunt multe cuvinte, uităm de Dumnezeu.
La insistenţele noastre, Părintele Teoctist a mai continuat cu o istorisire.
– Odată eram bucătar şi primisem poruncă să pregătesc năut. Am fiert năutul trei ore şi tot tare era. S-a terminat Liturghia şi masa trebuia servită. Eram silit să pun năutul în farfurii dar era încă nefiert, tare ca piatra. „Dumnezeule, ce să fac?” am strigat. Dintr-o dată mi-a venit un gând: „aruncă în mâncare uleiul din candela Sfântului Ştefan!”. După ce am aruncat în cazan uleiul, năutul a mai dat un clocot şi a fost moale.

– Aţi cunoscut personal purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul, patronul Mănăstirii voastre?
– Eu nu. Părintele Visarion, însă, l-a văzut. Se plimba odată pe ţărmul mării şi, în dreptul proschinitarului Sfântului, i-a apărut însuşi Sfântul. L-a binecuvântat de trei ori şi l-a făcut inginer, fără să fi mers nici un an la şcoală.

Altă dată, îmi amintesc, mă îmbolnăvisem de gripă. Tuşeam şi aveam febră mare. Gândul mi-a spus să merg şi să mă închin la cele 15 Sfinte Moaşte ale Mănăstirii şi o să mă vindec. Într-adevăr, am găsit preotul de rând, mi-a scos Sfintele Moaşte, m-am închinat şi m-am însănătoşit.

– Părinte Teoctist, ce lucrare trebuie să săvârşim mai cu apăs pentru mântuirea noastră?
– Toate. Şi rugăciunea, şi ascultarea, şi iubirea, şi tăcerea şi slujbele. Ai văzut mâncarea? Vrei şi pâine, şi apă, şi usturoi, fructe etc. Încet, încet părinţilor, şi toate vor veni. E de ajuns să luptăm. Agurida încet-încet se face miere.

Părintele Teoctist iubea foarte mult Sfânta Euharistie. Mi-a spus că ea (Sfânta Euharistie) l-a adus la Mănăstire, altfel ar fi fost pierdut definitiv în lume. Se lăuda cu faptul că urmează rânduiala celor tineri la Sfânta Euharistie, spre deosebire de cei bătrâni care aveau o rânduială diferită, împărtăşindu-se mai rar.

Părintele Teoctist nu impresiona prin aspectul său exterior. Umbla aplecat şi arareori privea pe ceilalţi în faţă. Deoarece toată ziua şi noaptea umbla pe la paturile bolnavilor se încovoiase de spate. În mâna stângă ţinea un komboskini mare şi zicea rugăciunea. Se ferea să povestească întâmplări din viaţa sa, ci doar din a Sfinţilor. Modul povestirii era foarte viu şi expresiv. Bucura până în adânc inima celor cu care vorbea. Aşa, era iubit de toţi. Cei care-l cunoşteau bine, îl „vânau” de-a dreptul, numai ca să-l audă şi să-l vadă puţin.

Părinţii din Mănăstirea lui spun despre părintele Teoctist că este foarte iubitor de slujbe şi ascultător. Slujea oriunde era chemat: la bucătărie, la trapeză, ca cititor în biserică. Întotdeauna alerga cu simplitate călugărească şi bucurie. Răspândea bucurie şi pace. Niciodată nu s-a culcat seara având vreo pricină de supărare cu cineva. Se îngrijea să se împace dacă avusese vreo neînţelegere cu cineva. Odată a supărat pe un frate. Acesta fie din încer-care, fie din lucrare drăcească nu a vrut să-l ierte. Părintele Teoctist a căzut de trei ori şi i-a sărutat picioarele ca să ia iertare şi să se poată împărtăşi. Altă dată, nişte fraţi, ispitiţi de cel rău, l-au supărat chiar în ziua de Paşti, dar imediat s-au ruşinat pentru că au întâlnit pe blândul şi răbdătorul chip al părintelui Teoctist.

O altă întâmplare veselă ne-a relatat-o părintele P. de la Mănăstirea Dionisiu. Într-o zi un închinător şi-a pierdut şiragul de metanii la care ţinea foarte mult deoarece îl avea de la un monah aghiorit îm¬bunătăţit şi întotdeauna se ruga cu el. Se întristase mult de această pierdere şi îşi mărturisise durerea părintelui P., fără ca altcineva să ştie. A doua zi dimineaţa, la Sfânta Liturghie, în timp ce preotul rostea ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale…”, închinătorul nostru simţi o lovitură puternică dată în spate de părintele Teoctist care-i zise: „Na-ţi metaniile…” şi-i întinse iubitul şirag de metanii.

Părintele Teoctist venea şi la Mănăstirea noastră a Cuviosului Grigorie de praznicul Sfintei Anastasia, pe care o iubea foarte mult şi se ruga ei pentru tămăduirea sa. Aducea cu sine şi colivă pentru bătrâneii lui dragi.

Ultimii ani ai vieţii a suferit mult de stomac. În noaptea de Înviere din anul 1995 am văzut în Katoliconul Mănăstirii noastre un părinte de la Dionisiu. Îl chema pe medicul Mănăstirii noastre deoarece părintele Teoctist era foarte grav bolnav. Suferise o hemoragie internă. Dus la spital la Tesalonic, i s-au descoperit mai multe probleme: anemie, nu mai putea mânca, slăbire generală accentuată ş.a. Mintea însă îi era limpede şi puternică. Era foarte blând şi le spunea părinţilor Mănăstirii lui că toate aceste boli sunt darul lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. A adormit cu pace în Domnul, fără nici o tulburare.

Cât a trăit, nu a obosit şi nu a stingherit pe nimeni. A iubit smerenia şi rugăciunea. Îîn ultimele luni de viaţă, îşi ascundea virtuţile făcând pe „nebunul”. Iubea foarte mult pe sfinţi, ale căror slujbe le citea la chilie. Întreaga minte îi era absorbită în contemplarea lăuntrică a lui Iisus şi de aceea aproape că niciodată nu-şi făcea rânduială în chilie, nu ştergea praful, nu se îngrijea de îmbrăcămintea sa. Simplitatea sa aghioritică ne atrăgea ca un magnet lângă sine. L-au iubit şi cunoscuţii şi străinii, şi monahi şi mireni. Ştia bine româneşte şi de aceea era pentru pelerinii români o comoară, pentru că îi conducea peste tot în Mănăstire, istorisindu-le cu multe amănunte vieţile Sfinţilor de acolo, istoricul Mănăstirii etc. Odată cu adormirea lui, s-a închis în Mănăstirea Dionisiu acest izvor al predaniei învăţăturilor dumnezeieşti către fraţii ortodocşi români.

Cuvioase părinte Teoctist al nostru, te-am iubit pentru harul şi multa ta simplitate, pentru purtarea ta frăţească nefăţarnică, pentru pilda ta vie prin care întotdeauna ne povăţuiai întru viaţa călugărească. Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire părinte.

Pomeneşte-ne şi pe noi la Dumnezeul cel ceresc. Amin.

Multumiri Presa Ortodoxa de Limba Greaca si fratelui intru pelegrinari athonite
Vlad Ciule

Sfinti Parinti Romani Athoniti

Parinti Athoniti-Monahul Trifon pustnic in Capsala


Pe acest ascet l-a cunoscut fericitul părinte Paisie care mi-a şi povestit cele ce urmează în legătură cu viaţa acestuia în Grădina sfântă a Maicii Domnului.

Părintele Trifon s-a născut în România şi la înce­putul secolului XX a venit în Sfântul Munte împre­ună cu alţi români. S-a aşezat în chiliile din Capsala, zona pustnicească ce se întinde între Mă­năstirile Pantocrator şi Stavronichita. Acolo a trăit aproape 40 de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. A adormit la 15 august 1978.

Gheron Trifon, îmi spunea Părintele Paisie, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de 20 de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii pentru a dobândi bunurile cereşti.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau Mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat, neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de 40 de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi, nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori, părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperişul.

– Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

– Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?

Lângă căsuţă îşi săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată părintele Paisie i-a spus:

– Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoţi apă şi cine o să te mai scoată?

– Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară.

Îşi lăsase cu desăvârşire viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Îşi amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curăţiseră inima şi mintea şi îi aduceau belşug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofon, un român care trăia în veci­nătate, l-a rugat de mai multe ori să vină la el la chilie să trăiască împreună. Părintele Trifon îi răs­punsese însă:

– Bătrânul Trifon, părinte Xenofon, a lăsat pă­rinţi, fraţi, ţară, rude, prieteni, a lăsat lumea şi s-a făcut monah. Toate le-a lăsat ca să-l iconomisească părintele Xenofon, sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomiseşte Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofon? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte.

– Pot să vin să te văd? Să-ţi aduc pâine, măsline, verdeţuri, posmagi?

– Să vii. Da să nu stai mult. Puţin şi apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul.

Părintele Paisie l-a întrebat:

– Când nu vine părintele Xenofon să-ţi aducă mâncare, ce mănânci?

– Eu sunt oiţă. Mănânc ierburi. Scurm jos şi mă­nânc.

Avea atâta smerenie şi dispreţ pentru trupul său, încât credeai că vorbeşte de altcineva. Rugăciunea lui se înălţa la înălţimi de nebănuit. Chipul nu-i mai era, atunci, acelaşi. Neîncetat suferea schimbări bune şi adăuga har peste har. Deoarece atinsese fericita nepătimire, trăia ca un mic copil, fără răutate şi fără curiozitate. Simplu la vorbă, simplu la mers, simplu în purtare. Odată, pe când lucra în grădină cu părintele Paisie, i s-a dezvelit goliciunea, dar el nu s-a ruşi­nat. Nici nu se gândea că ar putea să-l smintească pe celălalt. Şi-a acoperit golătatea cu naturaleţe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu puţine luni înainte de a muri, l-a vizitat un tâ­năr monah, cunoscut de-al meu, părintele D. Iată ce mi-a povestit la întoarcere:

În coliba lui, părintele Trifon nu are nici pat, nici scaun, nici masă. În curte sunt aruncate conserve goale pe care le-a adunat de pe aiurea, ca să dea im­presia că mănâncă peşte şi alte delicatesuri. Foarte puţine haine am văzut atârnate în chilie. Într-un in­terval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se pre­face nebun, dar în nebuniile pe care le spune îţi aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbeşte, pentru că poate spune lucruri mari, descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă.

Mie mi-a spus toate problemele pe care le am şi ce trebuie să fac ca să le depăşesc, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus şi de ce boli sufăr. Când l-am întâlnit prima oară în curtea chiliei sale, îşi acope­rise goliciunea cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

– Blagosloviţi, părinte!

– Domnul.

Când ne-a văzut (mai eram cu câţiva fraţi) s-a ri­dicat încet-încet, că era bătrân, şi, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuţă, bombănind. Noi îl urmam şi auzeam:

– Eu nu ştiu nimic. Toate sunt scrise în cărţi. Monahul trebuie să facă 3000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu i se aduce închinare. Eu am avut 3000 de drahme. A venit hoţul şi mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a in­trat şi m-a furat ?

Şi-a întors privirea spre mine, m-a privit fix şi şi-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franţa şi Cipru şi oriunde vreau. Merg şi în Cipru. M-a privit dulce şi a zâmbit, pentru că eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite, l-am heretisit şi l-am între­bat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăşi să vorbească în mod nebu­nesc:

– Să mergi să spui la toţi “binecuvântaţi”. Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alţii.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din Mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus şi ce ascultare avea respectivul frate şi ce ascultare am eu şi în ce fel să o împlinesc mai bine. Orice aş fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte iar el începea să-mi răspundă printre tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creştini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca şi cum ceilalţi nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovniceşte:

– Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire şi smerenie. Pentru problema ta nu te necăji. O să trimit eu un om ca să vorbească cu părintele stareţ al tău, ca să se bucure şi mama ta care te priveşte din cer şi se mândreşte cu tine.

Mama mea într-adevăr murise de câţiva ani, iar părintele Trifon ştia. Şi creştinilor cu care eram, le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci şi sfaturile lui. Dacă ar fi fost rătăcit şi înşelat, cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi du­hovniceşti foarte bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperişul coridorului, ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta, fără nici un cu­vânt, i-a dat de înţeles că foile sunt de prisos: de dimineaţă până seara a stat afară în picioare, ne­mişcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă aşa. El a răspuns:

- Meditez la numele lui Iisus.

Ca să mă încredinţez şi mai desăvârşit despre sfinţenia părintelui Trifon, a continuat părintele D., am mai întrebat despre el pe încă un vecin de-al său, monah zelotist, care mi-a spus:

- Omul acesta e un mister. Ce să-ţi zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puţin posmag, vine şi-mi zice: „Dă-mi puţin pesmet şi-ţi aduc ver­deţuri”. Altă dată, mi-a zis: „Coase-mi dulama şi o să-ţi sap în grădină”. Niciodată nu a luat şi nu mi-a cerut nimic, fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât şi nu ştiu unde se împărtăşeşte.

Eu, continuă părintele D., l-am întrebat unde merge să se împărtăşească şi mi-a răspuns:

- De unde ştii tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat, i-a spus următoarele: „Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum”. De aceea, stau şi mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinţi pustnici atoniţi care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea şi harismele lui te îndeamnă să te gândeşti la aşa ceva.

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon şi-a început iarăşi nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cu­noască pe medic, îi zise:

- Panaiotis, fă tu ce ştii, şi Panaghia va face res­tul.

Medicul s-a pierdut cu firea, pentru că-i spusese pe nume fără să se cunoască dinainte. Situaţia pici­orului era foarte gravă. Trebuia ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i tăia piciorul. Bătrâ­nul, însă, a refuzat şi s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie, ca să nu se pună muştele pe rană. Dimineaţa următoare, vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Îşi pusese o plantă sălbatică pe rană şi, în câteva zile, se însănătoşi cu desăvârşire.

Aici se termină şi istorisirile părintelui D., care a avut bunătatea de a mi le spune.

Bătrânul Trifon a adormit somnul drepţilor, înco­lăcit ca un şarpe într-un colţ al chiliei, învelit în zdrenţele lui. Trupul i-a rămas acolo 15 zile fără ca să ştie cineva de cuvioasa lui mutare, atât era de dezlipit de oameni, dar unit cu Dumnezeu şi cu lu­mea cerului. Vecinica lui pomenire.


Multumiri Presa Ortodoxa de Limba Greaca si fratelui intru pelegrinari athonite
Vlad Ciule

Cuviosii Metodie si Ioachim , binecuvantati traitori in Gradina Maicii Domnului

In dumninca Inchinarii Sfintei Cruci din anul 1978, Parintele Metodie, de la Chilia " Sfintii Teodori" din Kareyes a chemat pe ieromonahul Hristofor, ce locuia mai jos de Kareyes, si l-a trimis la Sfanta Manastire Kutlumusiu, unde era ingrijit compatriotul lor, ieromonahul Ioachim(toti cei trei erau romani) sa-i spuna sa se pregateasca, deoarece a doua zi aveau sa moara amandoi(adica ieromonahul Metodie si ieromonahul Ioachim).
Asadar parintele Hristofor a mers la Manastirea Kutlumusiu si i-a spus batranului Ioachim:
- Parinte Ioachim, binecuvantati! Parintele Metodie mi-a spus sa te pregatesti, caci maine veti muri amandoi, in acelasi ceas. Iti cere si iertare de toate cele ce ti-a gresit.
Cum a auzit aceasta, parintele Ioachim i-a spus:
-Sa fie binecuvantat! Ca sa spuna aceasta Parintele Metodie, inseaamna ca stie ceva.
In acea zi parintele Ioachim se impartasise si ii spusese diaconului Anastasie:
-O astfel de bucurie am simtit pentru prima oara in viata mea.
A mers la chilia sa asteptandu-si cu bucurie ceasul mortii spunand in romaneste:" Maicuta mea Prea Sfanta! Maicuta mea Prea Sfanta!"
Cum sa nu fie Maica Domnului Maicuta sa, de vreme ce de mic copil, de la saisprezece ani, si-a lasat mama cea dupa trup si tatal sau si a venit in Gradina Maicii Domnului sa se faca monah? De mic copil pana la cei nouazeci de ani ai sai a trait in instrainare duhovniceasca, in Sfantul Munte, pentru dragostea lui Hristos ca sa se imbogateasca cu lucrurile cele vesnice. A fost sters din lume de la varsta de saisprezece ani si a fost scris in " Cartea Vietii".
Asadar in vreme ce spunea " Maicuta mea Prea Sfanta! Maicuta mea Prea Sfanta!" la ceasul al cincilea ( in jur de doisprezece la amiaza) si-a inchis ochii ca un copilas si a adormit in bratele Maicutei lui.
Exact in acelasi ceas s-a odihnit si Parintele Metodie, cu o moarte cuvioasa, la varsta de vreo saptezeci de ani. Au plecat impreuna doua suflete sfintite, pentru ca au avut multa dragoste intre ele. Aceasta au cerut de la Dumnezeu sa nu se desparta nici in aceasta viata, nici in cealalta. Bunul Dumnezeu a iconomisit astfel si pentru ei, dar si pentru noi, ca sa ne folosim. Amin!


Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul- PARINTI AGHIORITI Flori din Gradina Maicii Domnului
Edit. Evanghelismos

Batranul Filaret Romanul - Binecuvantata viata in Gradina Maicii Domnului

Inainte de lectura

Astazi a fost inmormantat in groapa saracilor dintr-un cimitir ploiestean intr-o indiferenta si nepasare totala din partea semenilor sai, copilul Alexandru Emil de 8(opt) ani, abandonat de parintii sai din cauza handicapului pe care l-a avut inca de la nastere. Alaturi i-au fost cei ce l-au ingrijit in putina lui vietuire in aceasta lume, asistenti social si medicali care, impreuna cu preotii slujitori au randuit toate cele crestinesti.

"Pe pruncul acesta nestricat, pe care l-ai mutat, cu dumnezeiasca Ta porunca si care a fost rapit, fara sa guste din dulcetile lumesti, Te rugam, Indurate, arata-l partas de dulcetile cele mai presus de lume."(din Canonul Inmormantarii Pruncilor cantarea a 3-a)





Unul din parintii ce a trait in chip ascuns si care s-a nevoit cu marime de suflet in Gradina Maicii Domnului, ca sa-si dobandeasca ,,dorirea", mantuirea sufletului, a fost batranul Filaret, prietenul virtutii. Patria lui pamanteasca a fost Transilvania din Romania. S-a nascut in anul mantuirii 1892 si la Sfantul Botez i-au dat numele de Nicolae. Pe tatal sau il chema Ioan si pe mama sa Maria, iar numele de familie era Dusa.
Mireanul Nicolae Dusa a venit in Sfantul Munte in anul 1912, la varsta de 20 de ani. El a fost tuns monah la Chilia Sfantului Ipatie a Manastirii Vatopedu si a fost numit Filaret. A stat acolo opt ani iar in anul 1920 a venit la Chilia Sfantului Andrei din Kapsala a Manastirii Stavronikita la batranul Modest, pe care l-a ingrijit si a luat binecuvantarea lui. In chilia aceasta si-a continuat si si-a savarsit ,,lupta cea buna".
Inca din anul 1956 am auzit de cuviosul Staret si de masura duhovniceasca la care ajunse de la multi parinti si mai ales de la ucenicul sau, parintele Vartolomeu, care venea la Sfanta Manastire Filoteu.Dar de aproape m-am invrednicit sa-l cunosc pe acest preacuvios batran in 1968, cand locuiam aproape de el, la Chilia Sfintei Cruci a Sfintei Manastiri Stavronikita. Cand mergeam la el il gaseam afara, in picioare, cu o mana sprijinindu-se de balustrada, iar in cealalta tinand metaniile. Suferea mult de insuficienta respiratorie si de aceea iesea mereu afara.
Cand il intrebam "ce faci parinte?" imi raspundea:" Slava lui Dumnezeu!". " Ce vrei sa-ti aduc?". " Maica Domnului imi iconomiseste tot ce am nevoie".
Nu primea nimic. Iar daca cineva ii lasa ceva pe ascuns, acesta era un chin pentru marinimosul batranel, pentru ca traia cu o mare acrivie duhovniceasca. Adica trebuia sa faca multa rugaciune, caci supraevalua lucrurile ce i le aduceau altii. Daca ceva valora cinci drahme , el il aprecia la douazeci si trebuia sa faca doua zeci de ate de o suta de " Doamne Iisuse..." cu inchinaciuni pentru ce-l ce ii aducea binecuvantarea.
Odata l-am rugat pe batran sa primesca o mica binecuvantare, dar el a refuzat.
- Nu pot, nu pot, nu apuc sa fac rugaciunile si metaniile ce le-as datora. Am si indatoririle mele duhovnicesti, le am si pe ale parintelui Vartolomeu, pentru ca e bolnav si Hristos va cere de la el numai rabdare.
Parintele Vartolomeu, ucenicul lui, suferea de multi ani de un parkinson avansat si tremura tot. Iar Batranul Filaret, pe langa faptul ca ii implinea indatoririle lui duhovnicesti il si slujea in acelasi timp, cu toate ca era batran de saptezeci si opt de ani. L-a slujit cincisprezece ani, pana cand a cazut si el la pat.
I se sparsesera venele picioarelor din pricina statului in picioare la rugaciune si lichidul din ciorapi curgea in papuci, iar din papuci pe podea. Fiindca suferea de plamani, statea intr-un colt ca sa nu cada, invelit cu niste paturi vechi.Fireste , il cercetau multi parinti, dar ori toti deodata,ori niciunul, deoarece fiecare isi spunea ca poate va merge altul. In cele din urma ramaneau singuri fara de ajutor. Dar in zilele acelea desigur ca simteau in mai mare masura mangaierea dumnezeiasca, deoarece le lipsea cea omeneasca. Si fiindca amandoi aveau dragoste nobila, caci fiecare din ei se gandea la celalalt, Hristos si Maica Domnului se gandea la ei si ii mangaiau dumnezeieste.
Pe Batranul Filaret si pe ucenicul sau, parintele Vartolomeu, care era aproape paralizat, au vrut sa-i ia ca sa-i ingrijeasca, nu numai manastirile, ci si unele chilii, dar ei n-au primit. Gandul imi spune ca in chilia lor au trait multe experiente dumnezeiesti si de aceea nu-i lasa inima sa se desparta de acel loc dumnezeiesc, dar si pentru ca avand suflete nobile, nu voiau sa devina o greutate pentru altii.
Intr-o zi, cand i-am cercetat din nou, inaintand spre chilia Batranuluim Filaret am simtit o mireasma nespusa.De indata cea ma deschis usa chiliei lui, am simtit o mireasma si mai puternica. Dar ce sa vad? Sarmanul batranel era cazut si atat de intepenit incat nu se mai putea ridica, nici nu mai putea respira. Atunci l-am ridicat iar el a inceput incet-incet sa respire si prin semne mi-a aratat ca vrea sa-l acopar. Nu ii mai ramasese sange, si de aceea ii era tare frig. Si desi, omeneste vorbind, ar fi trebuit atat dusumeaua cat si Batranul sa miroasa urat din pricina lichidului care curgea continuu din picioarele lui, insa toate raspandeau mireasma, pentru ca avea un suflet binemirositor.
Cand l-am vazut in starea aceasta, l-am rugat pe parintele Vartolomeu sa-mi dea voie sa raman la chilia lor ca sa-i ajut, dar el n-a primit. Mi-a spus sa vin a doua zi si astfel am fost nevoit sa ma intorc la chilia mea.
Dar in noaptea aceea, ce mi s-a intamplat? In timp ce rosteam rugaciunea "Doamne Iisuse..." pentru Miezonoptica , ce sa vad?... Batranul Filaret cu o fata luminoasa, ca a unui copil de doisprezece ani, ca se urca spre cer intr-o lumina cereasca. Din aceasta am inteles ca sufletul lui curat se odihnise intru Domnul. Era ziua de 1 iunie 1975.


Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul- PARINTI AGHIORITI Flori din Gradina Maicii Domnului
Edit. Evanghelismos

Pilde de pocainta sau ,,ca atat de mult iubeste Domnul lumea"

,, Intrebatu-s-a Avva Mios de un ostas: ,, Oare Dumnezeu primeste pocainta?" Iar el , dupa ce l-a invatat pe dansul intru multe cuvinte, a zis: ,, Iubitule, spune-mi, de se va sfasia haina ta cea ostaseasca, o lepezi afara?" Raspuns-a acela:
,, Nu, ci o cos pe dansa, si iarasi umblu cu ea." Zis-a lui batranul: ,, Daca tu cruti haina ta, oare Dummnezeu nu va cruta plasmuirea Sa?"

Chilie de pustnic


Un frate oarecare sedea intr-o chilie din Egipt, intru multa smerenie petrecand; si avea o sora care curvea in cetate, si multor suflete le pricinuia pierzare; si de multe ori suparandu-l batranii, au putut in cele din urma sa-l plece pe frate ca sa mearga la dansa, doar-doar, cumva sfatuindu-o, va opri pacatul ce se facea intr-insa.
Iar daca a ajuns la locul acela, vazandu-l oarecine din cunoscuti, alergand inainte, a vestit surorii sale zicand: ,, Iata , fratele tau la usa!" Iar ea, tulburandu-se cu inima in cele dinlauntru, parasind pe ibovnicii carora le slujea, a sarit cu capul gol spre intampinarea fratelui, si ispitindu-se ea sa se imbratiseze cu dansul, a zis fratele sau: ,, Buna mea sora, fie-ti mila de sufletul tau, caci multi pier prin tine, si oare cum vei putea suferi vesnica si amara munca?"
Iar ea, ingrijata facandu-se, a zis lui: ,, Oare poate fi mie acum mantuire?" Raspuns-a fratele: ,, De voiesti, este mantuire." Iar ea, aruncandu-se pe sine la picioarele fratelui, il ruga pe dansul ca sa o ia pe dansa la pustie impreuna cu dansul". Iar el a zis ei: ,,Puneti ceva pe cap si urmeaza-mi!" Iar ea a zis: ,,Sa mergem, ca mai de folos imi este mie sa umblu eu cu necuviinta in capul gol decat a intra in pravalia faradelegii".
Ia pe cand mergeau, o sfatuiau pe dansa fratele cele catre pocainta; si vazand pe oarecari venind intru intampinarea lor, a zis catre dansa: ,,De vreme ce nu toti stiu ca-mi esti sora, da-te putin in laturi din cale pana cand vor trece cei ce vin, ca sa nu pricinuim sminteala." Iar ea s-a abatut la oarecare departare de drum.
Dupa aceasta a zis catre dansa: ,,Sa mergem pe calea noastra, soro," Iar ea nu i-a raspuns lui; si abatandu-se catre dansa, o a aflat moarta; si a vazut si urmele picioarelor ei insangerate, ca era desculta; iar daca fratele a vestit batranilor intamplarea, se intrebau intre sinesi despre aceasta. Dar s-a descoperit unuia din batrani intamplarea despre dansa, si zicea ca: ,,De vreme ce de nimic trupesc nu s-a ingrijit, ba si pe al sau trup l-a dispretuit, nesuspinand de atata durere a ranii din calatorie, pentru aceasta i s-a primit pocainta ei".

Everghetinosul(Maica Domnului Binefacatoarea)vol.I Pricina I-a Edit. Egumenita